Noul Testament

Întrebare biblică din Noul Testament

Î: Dacă Isus este singura cale spre cer, atunci de ce a fost răstignit atât de mult timp după începutul istoriei? Dacă El este singura cale, de ce nu a fost trimis pe pământ după primul păcat pentru a fi răstignit pentru păcatele lumii?

R: Ai pus o întrebare importantă, dar permite-mi să o extind puțin. De ce a fost trimis Isus tocmai în acel moment, și nu mai devreme sau mai târziu? Romani 5:6 spune: „Căci, la timpul potrivit, ... Hristos a murit pentru cei neevlavioși.” Dar, deși Biblia nu spune de ce acesta a fost momentul cel mai potrivit, putem specula.

Nu prea devreme: Cineva m-a întrebat odată: „De ce nu coboară Dumnezeu pur și simplu și nu Se arată tuturor?” I-am răspuns că, dacă Dumnezeu ar coborî în toată slava Sa, am fi distruși. Dar Dumnezeu este Atotputernic și ar putea coborî ascunzându-Și suficient din slava Sa, astfel încât prezența Sa directă să nu ne distrugă. Dacă S-ar fi coborât într-un mod care ne-ar fi forțat să credem, atunci cum am mai fi avut credință sau liber arbitru pentru a lua o decizie care să nu fie sub constrângere? Dar dacă Dumnezeu S-ar fi coborât într-un mod în care o parte din slava Sa ar fi fost ascunsă și ar fi dat dovadă de cine era, fără însă a face acest lucru într-un mod atât de evident încât toată lumea ar fi fost nevoită să creadă, fie că ar fi vrut sau nu, de câte ori ar fi trebuit Dumnezeu să facă asta? Ce-ar fi dacă ar fi făcut-o doar o singură dată, acum 2.000 de ani?

90% din populația de după: Estimăm că au trăit vreodată pe pământ aproximativ 32 de miliarde (+/- 6 miliarde) de oameni. Peste 90% dintre ei au trăit după vremea lui Hristos.

Corect față de cei dinainte: Dumnezeu îi judecă pe oameni pe baza adevărului pe care îl au; păcatul nu se ia în seamă acolo unde nu există lege (Romani 4:15; 5:13). Așadar, oamenii care au trăit înainte de Hristos, precum Avraam, David etc., ar putea fi mântuiți prin Hristos, chiar dacă Hristos nu venise încă.

O perioadă mai pașnică: Epoca lui Hristos a fost o perioadă de relativă pace în comparație cu vremurile anterioare, marcate de cuceririle romane, și cu vremurile ulterioare, caracterizate de războaiele dintre romani și parți, precum și de invaziile barbarilor europeni în Imperiul Roman. Dacă sunteți interesați, consultați www.BibleQuery.org/History/Calamities/Wars.html pentru mai multe informații despre războaiele din acele vremuri.

Momentul ideal pentru extindere: Romanii au construit o rețea extinsă de drumuri, iar dacă Iisus ar fi venit înainte de această perioadă, ar fi fost mult mai dificil să se răspândească Evanghelia în diferite ținuturi.

Conservarea materialelor: Dacă ar fi fost cu mult mai devreme, am fi avut probabil mult mai puține manuscrise care să ateste fiabilitatea Noului Testament. Dacă ar fi fost cu câteva secole mai târziu, am fi avut probabil mai multe, dar chiar și așa avem peste 10.000 de manuscrise și fragmente grecești ale Noului Testament. Cel mai vechi dintre ele, apropo, este papirusul John Rylands, datat între anii 110-138 d.Hr. Iată și alte manuscrise pe care le avem.

Folosind doar manuscrisele pe care le mai avem și care au fost scrise înainte de persecuția lui Marcus Aurelius din anul 177 d.Hr., avem 97% din Evanghelia după Ioan (855/878 de versete) și 70% din Epistolele lui Pavel și din Epistola către Evrei.

„Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu (318 d.Hr.), cartea 1, capitolul 2, pagina 84, oferă un răspuns diferit, dar complementar. El spune pur și simplu că Evanghelia nu a fost propovăduită mai devreme deoarece omenirea păcătoasă nu era încă pregătită pentru aceasta. „Părinții niceni și post-niceni”, seria a doua, vol. 1, p. 84

O întrebare conexă este aceea că, chiar și pentru oamenii care au trăit după Isus, dacă au murit înainte de a auzi Evanghelia, atunci pentru ei este la fel ca și cum ar fi trăit înainte de Isus. Ce se întâmplă cu ei? Vezi www.BibleQuery.org/Doctrine/NeverHeardTheGospel/WhatAboutThoseWhoDiedBeforeHearingTheGospel.html pentru mai multe informații despre acest subiect.

Î: Cum ar putea Dumnezeu să moară?

R: Isus a fost pe deplin om și pe deplin divin. Isus S-a întrupat pentru a-Și împlini misiunea de a muri pentru păcatele noastre. Natura umană a lui Isus a fost omorâtă pe cruce. Multe lucruri pot fi explicate prin analogii cu natura, dar nu există nicio analogie naturală cu întruparea, momentul în care Dumnezeu a venit pe pământ pentru a trăi ca om.

Din punct de vedere istoric, această obiecție, ridicată de păgâni, a primit un răspuns în lucrarea lui Arnobius, *Împotriva păgânilor* (297-303 d.Hr.), cartea 1, capitolul 60, paginile 430-431.

Î: Am aruncat o privire peste articolul dumneavoastră intitulat „Isus este Dumnezeu”. Recunosc că nu am găsit nimic care să contrazică învățătura mesianică și apostolică clară, repetată și oficială, conform căreia Isus este, din punct de vedere ontologic, un om –

Ioan 8:40, dar acum căutați să mă omorâți pe mine, un om [ἄνθρωπος], care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 2:22, 23  „Bărbați [Άνδρες] ai lui Israel, ascultați aceste cuvinte: Isus din Nazaret, un om [ἄνδρα], pe care Dumnezeu vi L-a mărturisit prin fapte puternice, minuni și semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum știți voi înșivă — 23 pe acest Isus, dat în mâinile voastre conform planului hotărât și prescienței lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați ucis prin mâinile unor oameni fără de lege”

1 Corinteni 15:21 Căci, după cum prin [δι’] un om [ἄνθρωπος] a venit moartea, tot așa prin [δι’] un om [ἄνθρωπος] a venit și învierea morților.

1 Timotei 2:5 Căci este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul [ἄνθρωπος] Isus Hristos,

Am o întrebare care cred că poate ajunge la esența problemei –

Poate Isus să funcționeze pe deplin, în mod independent, FĂRĂ o zeitate întrupată (la fel cum o facem noi și toți oamenii)?

R: Biblia nu spune acest lucru în mod explicit, dar există câteva concepte teologice generale care ne ghidează gândirea.

Isus nu era jumătate om și jumătate Dumnezeu. Dimpotrivă, El era 100% Dumnezeu și 100% om. Coloseni 1:19 indică faptul că Isus avea „plinătatea” dumnezeirii. Evrei 4:15 ne învață că Isus era un om care putea fi ispitit în toate felurile și că avea tot ce aveam noi, cu excepția faptului că era fără păcat.

Pe de altă parte, nu există doi Iisusi: unul uman și unul divin. Există un singur Iisus.

În ceea ce privește toate detaliile despre cum s-a întâmplat acest lucru, Dumnezeu nu ne-a spus; aceasta face parte din taina Întrupării.

Î: Cine anume L-a ucis pe Isus?

R: În ceea ce privește cine l-a ucis pe Isus, există două răspunsuri.

1. Unii soldați romani sub comanda lui Pilat din Pont l-au ucis pe Isus. Există oameni buni și răi în toate grupurile etnice, iar faptul că un guvernator italian a ordonat moartea lui Isus nu este o scuză pentru a-i urî pe italieni. De asemenea, un mare preot evreu rău (numit de romani) l-a arestat pe Isus și l-a adus în fața Sinedriului. Ei l-au predat romanilor. Apropo, Pavel, Petru, Ioan, Matei, Iuda și Iacov erau toți evrei. A spune că un anumit grup restrâns de evrei era rău nu este mai antisemit decât a spune că Hitler și acoliții săi erau răi, ceea ce ar fi antigerman. (Voi fi primul care va spune că nazismul în ansamblu a fost un instrument extrem de malefic al lui Satan, iar eu sunt parțial de origine germană. Voi sublinia însă și faptul că mulți germani-americani au devenit soldați și au luptat împotriva lui Hitler.) La fel, unii evrei erau răi, dar alții, precum Petru și Pavel, erau buni. Chiar și unii evrei care nu au devenit creștini, precum Iosifus, aveau totuși respect pentru Isus și pentru fratele său vitreg, Iacov.

2. Celălalt răspuns, la fel de important, este că tu, eu și toți ceilalți L-am ucis pe Isus. Isus știa ce se întâmpla și ar fi putut să fugă din Grădina Ghetsimani. Nimeni nu l-ar fi ucis pe Isus, pentru că El ar fi putut cu ușurință să scape și să dispară. Dar Isus a ales în mod deliberat să rămână și să moară în mod îngrozitor pe crucea aceea, ca jertfă pentru păcatele noastre. Așadar, dacă vrei să dai vina pe cineva pentru moartea crudă și nedreaptă care ne-a dăruit minunatul dar al vieții veșnice, dă vina pe Isus!

„Să ne îndreptăm privirea spre Isus, autorul și desăvârșitorul credinței noastre, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a îndurat crucea, disprețuind rușinea ei, și s-a așezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evrei 12:2 BSB)

Î: Când au început oamenii să dateze evenimentele după anul în care se presupune că s-a născut Isus?

R: Înainte de aceasta, oamenii datau, în general, evenimentele după anul domniei unui rege. Alții datau lucrurile după presupusul an al creației lui Adam, 1 septembrie 5509 î.Hr.

Cartea sceptică „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, la p. 786, spune că, în vremea lui Isus, romanii numărau anii în termeni de „A.U.C.”, adică ani de la întemeierea orașului [Roma]. Roma a fost fondată în anul 753 î.Hr. La p. 787, Asimov menționează că s-a crezut în mod eronat că Hristos s-a născut în anul 1 d.Hr., conform călugărului-astronom scițian Dionisie Exiguus din Roma, care a murit în jurul anului 544 d.Hr. În lucrarea Manuscrisele Bibliei grecești, la pagina 49, se menționează că datarea evenimentelor începând cu nașterea lui Hristos a fost introdusă de Hippolytus în secolul al III-lea. Această practică nu a fost acceptată universal, întrucât unii scribi bizantini nu au adoptat-o decât abia în secolul al XIV-lea. De asemenea, în „Prima Apologie” a lui Iustin Martirul, capitolul 46, p. 178, deși nu este un sistem oficial de datare, se menționează că Iisus s-a născut acum 150 de ani.

Î: În Noul Testament, de unde provin termenii „Vechiul și Noul Testament”?

R: Se pare că Tertulian a fost primul care a inventat aceste cuvinte, în latină, în anul 207 d.Hr., în lucrarea sa „Împotriva lui Marcion”, cartea a 4-a, capitolul 6.

Î: Cum pot susține această afirmație: Evangheliile conțin o parte de adevăr, însă scribii din secolul al II-lea au adăugat inserții pentru a crea un Iisus pe care creștinii din secolul I nu l-au cunoscut niciodată. Cu alte cuvinte, Învierea fizică și Iisus ca „Fiu al lui Dumnezeu” au fost adăugate mai târziu, la mult timp după evenimentele care au avut loc.

R: Permite-mi mai întâi să reformulez întrebarea ta, iar apoi să-ți răspund. Scepticii spun adesea că scriitorii nu au scris ceea ce au scris, chiar și atunci când nu există absolut niciun temei pentru a afirma acest lucru. Așadar, cum ar putea o persoană obiectivă să știe dacă expresia „Fiu al lui Dumnezeu” era sau nu cunoscută creștinilor din secolul I?

a) În primul rând, trebuie să înțelegem că sarcina probei revine celor care pun la îndoială autenticitatea textului. Dacă aceștia nu pot prezenta nicio dovadă, atunci putem încheia discuția chiar aici.

b) În al doilea rând, ar trebui să adauge expresia „Fiul lui Dumnezeu” în multe locuri, deoarece aceasta este frecventă în Noul Testament. Pe lângă Marcu 1:1, ea se găsește în următoarele pasaje doar din Evanghelii, din Apocalipsa și din epistolele nepauline.

Mt 3:17; 17:5; Mc 1:11; Lc 9:35; 2 Petru 1:17 (Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”)

Mt 4:3, 6; 8:29; 14:33; 16:16; 26:63; 27:40, 43, 54

Marcu 3:11; 5:7; 15:39

Luca 1:32, 35; 4:3, 9, 41; 8:28; 22:70

Ioan 1:18, 34, 49; 3:16, 17, 18, 35; 5:23 (implicit); 5:25; 6:69; 9:35; 10:36; 11:4, 27; 17:1 (implicit); 19:7; 20:31; 1 Ioan 1:3,7; 2:22,23 (implicit); 3:8,23; 4:9,10,14,15; 5:5,9,10 (de două ori), 11,12,13 (de două ori), 20; 2 Ioan 3,9; Apocalipsa 2:18.

c) Totuși, nu trebuie să ne oprim aici. Ce dovezi am putea avea noi, creștinii, că Isus era Fiul lui Dumnezeu, având în vedere că nu avem copii ale Bibliei decât începând cu anul 117 d.Hr.? Îi avem pe scriitorii Bisericii primare.

„Dar cu privire la Fiul Său, Domnul a vorbit astfel: «Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.»” 1 Clement, cap. 36, p. 15. Clement din Roma a scris între anii 96-98 d.Hr.; suntem foarte siguri de această dată. Secolul I s-a încheiat la sfârșitul anului 100 d.Hr., așa că acest lucru respinge afirmația.

Mențiunea despre „Fiul Său, conform relației/economiei care subzistă între ei”. Mathetes către Diognet, cap. 8, p. 28 (c. 130-200 d.Hr.)

„Și-a dat propriul Fiu ca răscumpărare pentru noi…” Mathetes către Diognet, cap. 8, p. 28 (c. 130-200 d.Hr.)

„Cel care, fiind din veșnicie, este astăzi numit/considerat Fiul” Mathetes către Diognet, cap. 11, p. 29

„prin Fiul Său unul-născut, Iisus Hristos” Martiriul lui Policarp, cap. 20, p. 43

„Iisus Hristos… fiind atât Fiul omului, cât și Fiul lui Dumnezeu” Scrisoarea lui Ignatie către Efeseni, cap. 20, p. 58 (Nu știm când a scris aceasta Ignatie, ucenicul apostolului Ioan, dar el a murit fie în anul 107, fie în anul 116 d.Hr.)

Isus S-a declarat pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Epistola lui Barnaba, cap. 7, p. 141 (c. 70-130 d.Hr.). A se vedea și cap. 5, p. 139, 140, cap. 12, p. 145

„Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, și Însuși Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu,…” Scrisoarea lui Policarp către filipeni, capitolul 12, p. 35. Nu știm când a scris Policarp această epistolă, dar el a fost martirizat în anul 155 d.Hr. Irineu, care a scris între anii 182-188 d.Hr., menționează Epistola lui Policarp către filipeni în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 3.4, p. 416.

„Hristos, care a fost numit Fiul lui Dumnezeu înainte de veacuri, … pentru ca El să ne curățească prin sângele Său, … prezentându-ne ca fii curați Tatălui Său.” Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) în Fragmentul 39, p. 575

Credeau ei că Isus era Dumnezeu?

Adevărata problemă aici este dacă primii creștini îl considerau sau nu pe Isus drept Dumnezeu. Iată dovezi că așa era:

Ignatie (decedat în 107 sau 116 d.Hr.) a scris frecvent despre Hristos ca fiind Dumnezeu. De exemplu, el a scris despre „sângele lui Dumnezeu” în capitolul 1 al scrisorii sale către Efeseni.

Mathetes către Diognet (c. 130-200 d.Hr.), un ucenic al apostolilor, în capitolul 7 din lucrarea sa „Mathetes către Diognet”, a scris despre Hristos trimis ca Împărat, Dumnezeu, om și Mântuitor.

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.)

„Cuvântul Înțelepciunii, care este El Însuși acest Dumnezeu născut din Tatăl tuturor lucrurilor, …” Dialogul cu Trypho, cap. 61. Vezi cap. 55, 56, 59, 62-64, 66, 74-78.

Melito din Sardes (decedat în anul 180 d.Hr.) a spus despre răstignire că „Dumnezeu este ucis”.

Teofil, episcop de Antiohia (168-181/188 d.Hr.) „Căci însăși Scriptura ne învață că Adam a spus că a auzit glasul. Dar ce altceva este acest glas decât Cuvântul lui Dumnezeu, care este și Fiul Său?” Scrisoarea către Autolic, cartea a II-a, capitolul 22.

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) a scris în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 19.2, p. 449: „Isus este El Însuși, prin dreptul Său propriu, ...Dumnezeu și Domn, ...”

Chiar și dușmanii creștinismului mărturisesc că creștinii îl venerau pe Isus ca pe Dumnezeu.

Pliniu cel Tânăr (guvernator și persecutor al creștinilor în anul 112 d.Hr., scriind împăratului Traian): „Ei [creștinii] obișnuiau să se adune într-o anumită zi fixă, înainte de răsărit, când cântau, în versuri alternate, un imn lui Hristos, ca unui zeu, și se legau printr-un jurământ solemn să nu săvârșească fapte rele...”

Lucian (satirist din secolul al II-lea): „Creștinii, știi, îl venerează și astăzi pe un om – personalitatea distinsă care le-a introdus riturile noi și care a fost răstignit din această cauză… Vezi tu, aceste creaturi rătăcite…” (Moartea lui Peregrin, 11)

Acest lucru este semnificativ, deoarece o anchetă oficială romană afirmă că creștinii îl venerau pe Hristos ca pe un Dumnezeu încă din anul 112 d.Hr.

Întrebare: „Pe scurt, odată cu trecerea timpului, noțiunea apocaliptică a învierii trupului se transformă în doctrina nemuririi sufletului. Ceea ce se conturează este credința în rai și iad, o credință care nu se regăsește în învățăturile lui Isus sau ale lui Pavel, ci una inventată în vremuri ulterioare de creștinii care și-au dat seama că Împărăția lui Dumnezeu nu va veni niciodată pe acest pământ. Această credință a devenit o învățătură creștină standard, pentru totdeauna.” *Jesus, Interrupted*, p. 266

R: Am recitit pasajele din jurul acestui citat pentru a mă asigura că am înțeles corect, și anume că Ehrman consideră că primii creștini nu credeau în rai sau iad. Nu este foarte clar dacă Ehrman afirmă sau nu că și creștinii din epocile ulterioare au inventat nemurirea sufletului, dar, indiferent de asta, el susține că aceste concepții erau necunoscute lui Iisus, lui Pavel sau, probabil, primilor creștini.

Poate că n-ar fi trebuit să fiu, dar am fost șocat de aparenta ignoranță a ceea ce a spus acest pretins expert în Noul Testament. Să vorbim mai întâi despre nemurirea sufletului. Cu mult înainte de vremea lui Moise, egiptenii își îmbălsămau cadavrele sub formă de mumii, deoarece credeau în nemurirea sufletului. Vechii sumerieni, în mitul lor despre Inanna și Dumuzi, au arătat o credință acceptată în nemurirea sufletului. De asemenea, poemul sumerian „Dilmun”, datând din 2400 î.Hr., menționează un loc unde se aflau zeii, numit Dilmun, unde trăiau zeii și Ziusudra, un om care dobândise nemurirea. Multe scrieri evreiești anterioare lui Isus, inclusiv 2 Macabei 12:44 și 1 Enoh, vorbesc despre faptul că morții sunt conștienți. În Vechiul Testament, în Isaia 53:8-9, robul suferind a fost separat de cei vii și „i s-a dat un mormânt alături de cei răi”, însă în 53:10 „El își va vedea urmașii, își va prelungi zilele”. Chiar și 1 Corinteni, o carte pe care Ehrman o acceptă ca fiind scrisă de Pavel, are un capitol întreg dedicat învierii morților (capitolul 15). El discută, de asemenea, despre nemurirea noastră în 2 Corinteni 5:1-8. Chiar și gnosticii atât de îndrăgiți de Ehrman credeau într-o viață de apoi transcendentă, nematerială, destinată celor spirituali.

În ceea ce privește raiul și iadul, grecii și romanii aveau Câmpurile Elizee pentru cei binecuvântați și Tartarul pentru cei blestemați. Scrierile evreiești anterioare lui Hristos, precum 1 Enoh, vorbesc despre două compartimente ale Sheolului (mormântul): închisoarea pentru cei răi și paradisul pentru cei drepți. Isus, în Evanghelii, a vorbit de fapt mai mult despre Iad decât despre Rai. Este interesant faptul că Isus folosește termenul cunoscut de „paradis” în conversația cu tâlharul de pe cruce. 1 Petru 3:19 menționează spiritele din închisoare.

Pe scurt, mulți păgâni credeau în nemurirea sufletului și într-o formă de Rai și Iad. Evreii dinaintea lui Hristos credeau într-o închisoare și într-un paradis. Primele epistole ale lui Pavel învățau despre nemurire, Rai și Iad. Chiar și gnosticii credeau într-o viață de apoi nematerială pentru ei înșiși. Cu toate acestea, în mod incredibil, Ehrman susține că nemurirea sufletului și un Rai și un Iad fără trup sunt „invenții ulterioare” ale creștinilor.

Î: În afară de manuscrisele biblice, ce dovezi există că primii creștini credeau că Isus a murit ca răscumpărare pentru păcatele noastre?

R: Deși sarcina probei revine celor care susțin existența unor alterări, care trebuie să furnizeze dovezi în sprijinul afirmației lor, iată dovezi din scrierile scriitorilor creștini timpurii care arată că aceștia credeau că Isus a murit ca răscumpărare pentru a ispăși păcatele noastre.

„Cât de prețios este pentru Dumnezeu acel sânge [al lui Isus], care, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a pus harul pocăinței înaintea întregii lumi.” 1 Clement, cap. 7, p. 7 (96-98 d.Hr.)

„Și-a dat propriul Fiu ca răscumpărare pentru noi…” Mathetes către Diognet, cap. 8, p. 28 (c. 130-200 d.Hr.)

„…Domnul Iisus Hristos, care pentru păcatele noastre a suferit până la moarte, [dar] «pe care Dumnezeu L-a înviat din morți, dezlegând legăturile mormântului».” Scrisoarea lui Policarp către Filipeni, cap. 1, p. 33 (Policarp a fost martirizat c. 155 d.Hr.)

A se vedea www.BibleQuery.org/History/ChurchHistory/WhatEarlyChristiansTaughtOnDoctrine.html (sau .docx) pentru citate anterioare anului 325 d.Hr. de la Melito din Sardes (170-180 d.Hr.), Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.), Tertulian (198-220 d.Hr.), Ipolit (225-235/6 d.Hr.), Ciprian din Cartagina (c. 246-258 d.Hr.) și Atanasie (318 d.Hr.). Există, de asemenea, și alte citate despre faptul că Isus a suferit și a murit pentru noi.

Î: În afară de manuscrisele biblice, ce dovezi există că primii creștini credeau că Iisus a înviat din morți?

R: Sarcina probei revine celor care consideră că aceste pasaje au fost adăugate în Biblie, aceștia trebuind să prezinte dovezi că au fost adăugate ulterior. Cu toate acestea, iată dovezi din scrierile primilor creștini care arată că aceștia credeau că Iisus a înviat din morți.

„Să luăm în considerare, iubiților, cum Domnul ne dovedește neîncetat că va avea loc o înviere viitoare, pentru care El L-a făcut pe Domnul Iisus Hristos primele roade, înviindu-L din morți.” 1 Clement, cap. 24, p. 11 (96-98 d.Hr.)

Isus a înviat din morți. Epistola lui Barnaba, cap. 15, p. 147 (c. 70-130 d.Hr.)

„…Domnul Iisus Hristos, care pentru păcatele noastre a suferit până la moarte, [dar] «pe care Dumnezeu L-a înviat din morți, dezlegând legăturile mormântului».” Scrisoarea lui Policarp către Filipeni, cap. 1, p. 33 (Policarp a fost martirizat c. 155 d.Hr.)

„Iisus Hristos, … în suferința și în învierea Sa.” Scrisoarea lui Ignatie către Efeseni, cap. 20, p. 57

Nașterea, patimile și învierea lui Isus. Scrisoarea lui Ignatie către magnezieni, cap. 11, p. 64

„Împotriva ereziilor” de Irineu, 5:7:1. (182-188 d.Hr.) „În același fel, așadar, așa cum Hristos a înviat în substanța trupului și le-a arătat ucenicilor Săi semnele cuielor și rana din coasta Sa (acestea fiind semnele acelui trup care a înviat din morți), tot așa «El ne va învia și pe noi», se spune, «prin puterea Sa».

Î: Unii critici liberali consideră că, deși șapte dintre epistolele lui Pavel au fost scrise de același autor (Romani, 1 și 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni, Filimon), ei susțin că alte șapte epistole au fost scrise de autori diferiți (Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1 și 2 Timotei, Tit și Evrei). Desigur, Epistola către Evrei nu pretinde că a fost scrisă de Pavel.

R: Ei au patru motive pentru care susțin aceste afirmații. Totuși, niciunul dintre aceste motive nu este valabil.

Lungimea propozițiilor lungi (Efeseni și Coloseni): Textul original grecesc al Noului Testament nu avea semne de punctuație, așa că este dificil să se estimeze lungimea. Dar, presupunând că cercetătorii nu au nicio îndoială, Efeseni 1:3-6, 1:7-10, 1:11-12 și 13-14 nu constituie o singură propoziție, ci patru, conform lucrării lui Aland și alții, *The Greek New Testament*, ediția a IV-a revizuită (1998). „Novum Testamentum Graece” al lui Nestle-Aland (1993) afirmă același lucru. Ehrman nu a indicat niciodată sursa pe baza căreia a afirmat cu certitudine că era vorba de o singură propoziție. Cu toate acestea, cu 23 de ani mai devreme, în ediția a treia din 1975 a lucrării „The Greek New Testament” a lui Aland și alții, aceste pasaje erau prezentate ca o singură propoziție, așa că presupun că Ehrman folosea versiunea mult mai veche și depășită. Totuși, din nou, greaca originală nu avea punctuație, așa că a construi un argument pe baza locurilor în care oamenii de la sfârșitul secolului al XX-lea credeau că trebuie să fie punctele, înainte de a-și schimba părerea, este, în cel mai bun caz, un argument nesigur.

Lungimea medie a propozițiilor (Efeseni și Coloseni): Având în vedere modul în care cercetătorii moderni încearcă să împartă propozițiile, lungimea medie a propozițiilor din Efeseni și Coloseni (37,3 și, respectiv, 35,2 cuvinte) este mai mare decât lungimea medie a propozițiilor din alte cărți (25,8, 23,4, 26,0, 21,7, 26,7, 29, 31,7, 22,7, 23,2, 24,2 și 25,8) pentru celelalte epistole ale lui Pavel, în ordine. Cu toate acestea, lungimea medie a propozițiilor este de 35,8, 35,6 și, respectiv, 32 de cuvinte în Romani 1-5, 1 Corinteni 1 și 2 Corinteni 6-10. Așadar, există o diferență nesemnificativă între cărțile mai scurte, dar profunde, Efeseni și Coloseni, și Romani 1-5, 1 Corinteni 1 și 2 Corinteni 6-10.

Cuvinte diferite (2 Tesaloniceni, 1 și 2 Timotei, Tit): S-ar putea analiza scrierile mele despre manuscrisele Noului Testament, cultele și relația cu Dumnezeu și s-ar putea folosi aceeași metodă pentru a concluziona că am fost trei persoane diferite. Oamenii folosesc cuvinte diferite atunci când discută subiecte diferite. Doar atunci când există diverse opțiuni de cuvinte pentru același lucru și se preferă alegeri diferite de cuvinte, acest lucru ar putea fi semnificativ. De exemplu, în scrisorile anterioare adresate întregii biserici sunt menționate mai multe nume. Așadar, ar trebui excluderea numelor din numărare? În scrisorile pastorale, Pavel vorbește despre mama și bunica lui Timotei, precum și despre numirea de bătrâni și diaconi de către Timotei și Tit; ar trebui, așadar, excluderea acestor discuții? După ce persecuția a continuat o vreme, Pavel vorbește mai mult despre îngrijirea văduvelor în scrisorile pastorale decât în scrisorile anterioare. Așadar, ar trebui excluderea acestui aspect? – și așa mai departe.

Descrierea credinței: S-a susținut că, în scrisorile timpurii ale lui Pavel, credința înseamnă acceptarea cu încredere a morții lui Hristos, iar în scrisorile ulterioare, un ansamblu de credințe și idei dogmatice. De fapt, ea înseamnă ambele lucruri în ambele seturi de scrisori. Ea înseamnă un ansamblu de credințe și idei în Galateni 1:23; Efeseni 4:5; Efeseni 4:13

Înseamnă acceptarea morții lui Hristos în 2 Timotei 1:5; 2 Timotei 3:15; Tit 3:15

Credința înseamnă convingeri doctrinare în scrisorile timpurii ale lui Pavel

Galateni 1:23 „Ei au auzit doar povestea: «Omul care ne persecuta odinioară propovăduiește acum credința pe care odată a încercat să o distrugă.»”

Ef 4:5 „un singur Domn, o singură credință, un singur botez”

Ef 4:13 „până când vom ajunge cu toții la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, ajungând la maturitatea deplină a staturii lui Hristos.”

Credința în sensul acceptării pline de încredere în scrisorile ulterioare ale lui Pavel

2 Timotei 1:5 „Îmi amintesc de credința ta sinceră, care a locuit mai întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice, și sunt convins că se află și în tine.”

2 Timotei 3:15 „care sunt în stare să te facă înțelept pentru mântuire, prin credința în Hristos Isus.”

Tit 3:15 „Salută pe cei care ne iubesc în credință.”

Credința poate fi înțeleasă în unul dintre aceste sensuri sau în ambele

1 Corinteni 15:1-2, 14, 17 „Acum, fraților, vreau să vă reamintesc Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o și în care rămâneți tari. Prin această Evanghelie sunteți mântuiți, dacă rămâneți tari în Cuvântul pe care vi l-am propovăduit. Altfel, ați crezut în zadar. (14) Și dacă Hristos n-a înviat, propovăduirea noastră este zadarnică, la fel și credința voastră. În acest caz, suntem de asemenea demascați ca martori mincinoși cu privire la Dumnezeu. Căci am mărturisit despre Dumnezeu că El L-a înviat pe Hristos din morți. … (17) Și dacă Hristos n-a înviat, credința voastră este zadarnică...” (Acest lucru subliniază atât doctrinele învierii lui Hristos, cât și ale morții Lui.)

Galateni 3:7 „cei care sunt din credință”

Galateni 3:12 „Legea nu este din credință”

Galateni 3:23 „înainte de venirea credinței”

Ef 1:15 „auzind despre credința voastră în Domnul Isus”

Ef 2:8 „prin har ați fost mântuiți, prin credință”

2 Tim 2:18 „s-au abătut de la adevăr. … ei subminează credința unora”

Tit 1:4 „copil în credința noastră comună”

Așadar, autorul nu a încercat să arate niciun temei pentru separarea epistolelor lui Pavel, ci doar să facă apel la cercetătorii critici, care nu au reușit să demonstreze existența vreunui temei pentru diferențe. Dar nu ar fi suficient să se arate că există diferențe; mai degrabă, ar trebui să se arate că există diferențe care ar fi mai mari decât cele așteptate, având în vedere un public diferit, subiecte diferite și o perioadă ulterioară din viața lui Pavel.

Î: Ce este critica biblică a Evangheliilor? Ce înseamnă critica textuală? Care este diferența dintre critica superioară și critica inferioară? Care dintre aceste tipuri sunt acceptate în prezent?

R: Există două forme de critică textuală: cea inferioară și cea superioară. Vom vedea mai întâi cum se raportează acestea la creștinism și la Biblie, iar apoi vom aplica aceleași principii la islam și la Coran.

Critica textuală inferioară a Bibliei recunoaște că există variante manuscrise în Scriptură și caută să găsească cea mai exactă, întrucât nu dispunem de originalele. Suntem destul de siguri de 97% din fiecare cuvânt al Noului Testament, iar majoritatea celor rămase sunt diferențe nesemnificative de unul sau două cuvinte, care nu modifică sensul. Puteți vedea incertitudinile dintre manuscrisele Noului Testament la www.biblequery.org. Căutați secțiunea „Întrebări și răspunsuri” pentru fiecare carte, iar în partea de jos veți găsi un link către variațiile manuscriselor. De exemplu, variantele din Matei se găsesc la www.biblequery.org/Matthew Manuscripts.html (sau .doc).

Critica textuală superioară a Bibliei se adresează scepticilor care pun la îndoială ce cărți sau părți ar trebui să se regăsească în Scriptură. Creștinii abordează variantele scripturale diferit de musulmani, deoarece pentru creștini este important sensul, nu cuvintele individuale. În schimb, pentru musulmani, cuvintele individuale și consoanele sunt cele care contează.

Lumea musulmană are, de asemenea, o critică textuală inferioară și una superioară.

Critica textuală inferioară a Coranului se referă la întrebarea dacă variantele Warsh sau Hafs sunt cele mai apropiate de limba arabă vorbită inițial. Iată cum se manifestă „critica textuală inferioară” în cazul Coranului. Peste 15.000 de pagini de text vechi din Coran au fost descoperite în Yemen. Conform unui articol din revista „Atlantic Monthly” din ianuarie 1999 (p. 43-56): „Unele dintre paginile de pergament din tezaurul yemenit păreau să dateze din secolele al VII-lea și al VIII-lea d.Hr., adică din primele două secole ale islamului — cu alte cuvinte, erau fragmente din ceea ce ar putea fi cele mai vechi Corane existente. Mai mult, unele dintre aceste fragmente au dezvăluit aberații mici, dar intrigante, față de textul coranic standard. Astfel de aberații, deși nu sunt surprinzătoare pentru istoricii textuali, sunt în contradicție îngrijorătoare cu credința ortodoxă musulmană conform căreia Coranul, așa cum a ajuns la noi astăzi, este pur și simplu Cuvântul lui Dumnezeu perfect, atemporal și neschimbător.” Puteți vedea unele dintre aceste diferențe la www.QuranText.org

Critica textuală superioară a Coranului: Iată două exemple obișnuite, plus unul predominant.

‘Ubai bin Ka’b, unul dintre secretarii lui Mahomed, are sure suplimentare și omite aproximativ 12 sure din Coranul de astăzi (The Fihrist, p. 61, notele de subsol 43-48). Abu Musa, din Basra, avea, de asemenea, un text identic cu cel al lui ‘Ubai. (Suyuti, Itqan I, p. 65; Ibn Abi Dawud, Masahif, pp. 180-181, precum și Noeldeke, Geschichte des Quran's, pp. 33-38.)

Sura 114 lipsește din versiunea lui Ibn Mas’ud (The Fihrist, p. 57). Ibn Mas’ud era secretarul personal al lui Mahomed. Mahomed le-a spus altor oameni să învețe Coranul de la Ibn Mas’ud și de la alți trei. (Bukhari, vol. 6, nr. 521). Omiterea surelor 113 și 114 nu a fost întâmplătoare. Se relatează că Ibn Mas’ud a spus: „Cele două sure-amulete [113, 114] nu fac parte din Cartea lui Dumnezeu!” [www.answering-islam.org/Quran/Text/distortion.html]

Ceea ce musulmanii numesc „versetele satanice” se găsesc în Sura 53. Conform următoarelor surse, Mahomed a recitat inițial Sura 53:19-20 astfel: „Ați văzut-o pe Lat, pe ‘Uzza, Și pe o alta, a treia (zeiță), Manat? Acestea sunt înălțatele cocori (intermediari) A căror mijlocire este de sperat.” (original) față de „Ați văzut-o pe Lat, pe ‘Uzza, Și pe o alta, a treia (zeiță), Manat? Ce! Pentru voi sexul masculin, Și pentru el, sexul feminin? Iată, aceasta ar fi într-adevăr o împărțire Foarte nedreaptă.”

Iată câțiva scriitori musulmani din trecut care au documentat acest lucru.

Al-Wahidi/Wakidi (decedat în 207/823 d.Hr.) a scris Asbab al-Nozul.

Ibn Sa’ad/Sa’d (decedat în 230/845 d.Hr.) cunoștea opera lui al-Wahidi, dar el însuși era un biograf care a scris Kitab al-Tabaqat al-Kabir, o lucrare în 15 volume.

Ibn Isaq/Ishaq (decedat în 145/767 sau 151/773 d.Hr.) a fost un sunnit șafi’it care, mai târziu, și-a înființat propria școală, de scurtă durată. El a scris „Sirat Rasullallah” („Viața Profetului lui Allah”)

Ibn Jarir al-Tabari (decedat în anul 923 d.Hr.) a fost un sunnit șafiit care a scris o Istorie islamică a lumii în 38 de volume, până în anul 915 d.Hr. I s-a acordat titlul de „șeicul comentatorilor”. El scrie în volumul 6, pag. 108-110,

Abu Ma’shar din Khorasan (787-885 d.Hr.)

Ibn Abi Hatim

Ibn al-Mundhir

Ibn Hajar din Asqalaan (773-852 A.H.)

Ibn Mardauyah

Musa ibn ‘Uqba

Celebrul comentariu al lui Zamakhshari la Sura 22:52. (1070-1143 d.Hr.)

Primele șase sunt conform cărții „Clasele majore”, tradusă de S. Moinul ‘Haq.

Î: De ce a lipsit [presupus] critica biblică în Biserica primară? Sau au existat întrebări și probleme critice, precum cele pe care le întâlnim în epoca modernă, dar care aveau o importanță marginală pe atunci?

R: Nu a fost așa. Acest răspuns va aborda atât întrebarea, cât și o comparație cu situația din islam. Pentru a răspunde la întrebare, vom analiza trei aspecte: preocuparea creștinilor timpurii față de conținutul Scripturii, preocuparea lor față de acuratețea Scripturii și care erau unele dintre problemele critice importante, diferite de cele pe care le avem astăzi?

1. Conținutul Scripturii: Creștinii au devenit profund conștienți de importanța conținutului Scripturii atunci când ereticul Marcion a început să aibă propria sa Biblie. Marcion a murit în jurul anului 170 d.Hr. Iată ce părere avea Tertulian despre acest lucru. De remarcat că se folosea un „burete” asemănător radierii noastre moderne pentru a îndepărta cerneala.

Tertulian (205 d.Hr.) „Căci, prin imaginea permanenței unui legământ uman, el apăra testamentul divin. «Promisiunile i-au fost făcute lui Avraam și sămânței sale. El nu a spus «sămânțelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci, ca și cum ar fi vorba de una singură, «sămânței tale», care este Hristos.» Rușine buretelui lui Marcion! Dar, într-adevăr, este de prisos să ne oprim asupra a ceea ce a șters el.” Cele cinci cărți împotriva lui Marcion, cartea 5, cap. 4, p. 435

2. Transmiterea Scripturii. Creștinii erau, de asemenea, preocupați de acuratețea Scripturilor. Aveau motive să fie, deoarece necredincioșii puteau (și chiar au făcut-o) să falsifice unele lucruri. Iată câteva exemple.

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) spune că evreii au citat greșit Psalmul 96, deoarece au omis expresia „din pădure”. De fapt, Iustin este cel care greșește aici, iar textul masoretic ebraic nu conține „din pădure”. Dialog cu Trypho, un evreu, cap. 73, p. 235

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „Prieteni, mă refer acum la Scripturi așa cum le-au interpretat cei Șaptezeci; căci atunci când le-am citat mai înainte așa cum le aveți voi, v-am pus la încercare [pentru a afla] cum erați dispuși.” Dialogul cu Trypho, un iudeu, cap. 87, p. 268

Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.): „Această interpretare [a celor șaptezeci] a acestor Scripturi a fost realizată înainte de coborârea Domnului nostru [pe pământ] și a luat naștere înainte de apariția creștinilor – căci Domnul nostru s-a născut în jurul anului al patruzeci și unulea al domniei lui Augustus; însă Ptolemeu a trăit cu mult mai devreme, sub domnia căruia au fost interpretate Scripturile; –[întrucât lucrurile stau astfel, spun eu,] cu adevărat acești oameni se dovedesc a fi obraznici și îngâmfați, care ar manifesta acum dorința de a face traduceri diferite, când noi îi contrazicem pe baza acestor Scripturi și îi obligăm să creadă în venirea Fiului lui Dumnezeu.” Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 3, cap. 21.3, p. 452

Caius (190-217 d.Hr.) spune că ereticii au falsificat cu îndrăzneală Scriptura. cap. 3, p. 602 „Dar în ceea ce privește acei oameni care abuzează de artele necredincioșilor pentru a-și stabili propria doctrină eretică și, prin viclenia celor fără de Dumnezeu, denaturează credința simplă a Scripturilor divine, ce nevoie mai este să spunem că aceștia nu sunt aproape de credință? Din acest motiv au pus cu îndrăzneală mâna pe Scripturile divine, pretinzând că le-au corectat. Și că nu afirm acest lucru împotriva lor în mod fals, oricine dorește poate verifica. Căci dacă cineva ar alege să adune și să compare toate manuscrisele lor, ar găsi multe discrepanțe între ele. Manuscrisele lui Asclepiades, în orice caz, se vor dovedi în contradicție cu cele ale lui Teodot. Și există multe astfel de manuscrise, deoarece discipolii lor au fost foarte zeloși în a introduce așa-zisele „corecturi”, adică alterările făcute de fiecare dintre ei. Și, din nou, exemplarele lui Hermofil nu sunt în acord cu acestea; iar cele ale lui Apollonius nu sunt consecvente nici măcar între ele. Căci se pot compara cele pregătite de ei în trecut cu cele care au fost ulterior alterate cu un scop anume, și se vor găsi numeroase discrepanțe. Iar în ceea ce privește marea îndrăzneală pe care o implică această ofensă, este puțin probabil ca chiar ei înșiși să nu fie conștienți de aceasta. Căci fie nu cred că Sfintele Scripturi au fost dictate de Duhul Sfânt și sunt astfel necredincioși; fie se consideră mai înțelepți decât Duhul Sfânt, și atunci ce sunt ei altceva decât posedați de demoni? Nici nu pot nega că fapta le aparține, când exemplarele au fost scrise de propria lor mână; nici nu au primit astfel de exemplare ale Scripturilor de la cei de la care au fost inițiați inițial în credință, și nu pot prezenta exemplare din care acestea au fost transcrise. Iar unii dintre ei nici măcar nu au considerat că merită să le denatureze; ci, negând pur și simplu Legea și Profeții de dragul doctrinei lor fără de lege și necredincioase, sub pretextul harului, s-au scufundat în cel mai adânc abis al pierzării.”

Tertulian (198-220 d.Hr.) afirmă că ereticii au denaturat Scriptura. În „Prescripție împotriva ereticilor”, cap. 17, p. 251.

Origen (235-245 d.Hr.) discută variantele manuscriselor în „Omiliile la Ieremia”, omilia 14, cap. 3.1, p. 137 și omilia 16, cap. 10.1, p. 177

Origen (235-245 d.Hr.) discută o variantă din Septuaginta la Ieremia 16:17. „Omiliile la Ieremia”, omilia 16, cap. 5.2, p. 172

Origen (c. 227-240 d.Hr.) citează Estera 4:22 (Septuaginta) ca fiind „în Estera din Septuaginta”, în Comentariul lui Origen la Ioan, cartea 2, capitolul 7, p. 330.

Metodiu (270-311/312 d.Hr.) „De vreme ce, așadar, este clar și toți mărturisesc că cei născuți din adulter ajung la desăvârșire, nu trebuie să ne imaginăm că Duhul Sfânt învăța cu privire la concepții și nașteri, ci mai degrabă, poate, cu privire la cei care denaturează adevărul, care, corupând Scripturile prin doctrine false, dau naștere unei înțelepciuni imperfecte și imature, amestecând eroarea lor cu evlavia.” „Banchetul celor zece fecioare”, discursul 2, cap. 3, p. 314

3. Probleme critice: Biserica primară se confrunta cu unele probleme diferite față de biserica modernă. Aspectele cheie pentru ei erau cum să protejeze turma de persecuții severe, cum să răspundă la argumentele diverselor curente ale filosofiei grecești, cum să răspundă cel puțin la treizeci de grupuri gnostice diferite și cum să arate că păgânismul greco-roman și alte forme de păgânism erau false.

Situația în islam

În lumea musulmană, să analizăm critica Coranului încă din cele mai vechi timpuri, prin prisma savanților ulteriori și a celor din zilele noastre.

Încă de la început, ‘Aisha, una dintre soțiile lui Mahomed, era preocupată de acuratețea textului. Sura 2:238: Abu Yunus, sclavul eliberat al lui ‘Aisha, a transcris o copie a Coranului pentru ‘Aisha. Aceasta prezenta o oarecare diferență în Sura 2:238. „Abu Yunus, sclavul eliberat al lui ‘A’isha, a spus: ‘Aisha (Allah să fie mulțumit de ea) mi-a poruncit să-i transcriu o copie a Coranului și mi-a spus: «Când ajungi la acest verset: «Păziți rugăciunile și rugăciunea de la mijloc» (2:238), anunță-mă»; așa că, când am ajuns la el, am anunțat-o, iar ea mi-a dictat (astfel): «Păziți rugăciunea și rugăciunea de la mijloc și rugăciunea de după-amiază și stați în picioare cu adevărat supuși lui Allah». ‘A’isha (Allah să fie mulțumit de ea) a spus: „Așa am auzit eu de la Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui).” Sunan Nasa’i, vol. 1, nr. 475, p. 340

Bukhari, vol. 6, cartea 60, cap. 9, nr. 8, p. 10: „‘Umar a spus: «Cel mai bun recitator al Coranului dintre noi este Ubai, iar cel mai bun judecător al nostru este ‘Ali; și, cu toate acestea, lăsăm deoparte unele dintre afirmațiile lui Ubai, deoarece Ubai spune: «Nu las deoparte nimic din ceea ce am auzit de la Apostolul lui Allah», în timp ce Allah a spus: «Orice verset (revelație) pe care îl abrogăm sau îl facem să fie uitat, îl înlocuim cu unul mai bun sau similar cu acesta» … (2:106)»

Compendiul de literatură islamică din secolul al X-lea, intitulat „Al-Fihrist” (p. 62), spune: „Conform afirmației lui Ubayy ibn Ka’b, numărul total al versetelor din Coran este de 6.210. Numărul total al surelor din Coran, conform declarației lui ‘Ata ibn Yasar, este de 114; versetele sale sunt 6.170, cuvintele sale 77.439, iar literele sale 323.015. Conform declarației lui ‘Asim al-Jahdari, există 113 sure. Numărul total de versete din Coran, așa cum a fost precizat de Yahya ibn al-Harith al-Dhamari, este de 6.226, în timp ce numărul literelor sale este de 321.530.” [Citatul original prezenta numerele scrise cu litere.]

Astăzi, Coranul are aproximativ 78.090 de cuvinte arabe; consultați www.isos.org pentru mai multe detalii. Comparativ cu 77.439 de cuvinte, aceasta reprezintă o diferență de cel puțin 651 de cuvinte.

‘Ubai bin Ka’b, unul dintre secretarii lui Mahomed, are sure suplimentare și omite aproximativ 12 sure din Coranul de astăzi (The Fihrist, p. 61, notele de subsol 43-48). Abu Musa, din Basra, avea, de asemenea, un text identic cu cel al lui ‘Ubai. (Suyuti, Itqan I, p. 65; Ibn Abi Dawud, Masahif, pp. 180-181, precum și Noeldeke, Geschichte des Quran's, pp. 33-38.)

Astăzi există două texte arabe standard, numite Warsh și Hafs, iar în prezent nu par să existe prea multe îngrijorări cu privire la micile diferențe. Dar, din punct de vedere istoric, musulmanii au avut îngrijorări mai mari cu privire la schimbările mai semnificative din text.

Iată câteva exemple de diferențe între Warsh și Hafs.

Sura 2:119 „și nu întrebați!” (Narațiunea Warsh. Aprobată de Ministerul Afacerilor Religioase și al Fundațiilor din Algeria) vs. „și nu vi se cere” (Narațiunea Hafs. Complexul Regele Fahd .. Arabia Saudită) (www.QuranText.org/qiraat.html)

Sura 3:83 „voi sunteți întoarși” (narațiunea lui Warsh. Aprobată de Ministerul Afacerilor Religioase și al Fundațiilor din Algeria) vs. „ei sunt întoarși” (narațiunea lui Hafs. Complexul Regele Fahd... Arabia Saudită) (www.QuranText.org/qiraat.html)

Dar pentru creștini este important mesajul, nu cuvintele exacte. Așadar, de exemplu, dacă o armată cucerește un oraș și are multe femei captive, ei ar trebui să se întrebe „cum vrea Dumnezeu ca eu să fiu sfânt și să-I fiu pe plac”, nu „există vreo incertitudine cu privire la consoane”.

Î: În Noul Testament, de ce ar trebui să credem în Trinitate, având în vedere că acest cuvânt nu se găsește în Biblie?

R: Nici cuvintele „Vechiul Testament”, „Noul Testament”, „ispășire” și „Cina Domnului” nu se găsesc în Biblie, dar credem și în aceste concepte. Cel mai bine este să nu ne certăm pe cuvinte, ci să ne uităm la ceea ce se învață. Dacă conceptul de Trinitate este învățat în Biblie, ar trebui să credem în el. Dacă conceptul de Trinitate este împotriva Bibliei, nu ar trebui să credem în el. Sunteți de acord?

Pentru a afla ce implică conceptul de Trinitate, consultați discuția despre Matei 28:19.

Ca o mențiune suplimentară pentru mormoni, termenul „progresie eternă” nu apare în Cartea lui Mormon.

Ca o notă marginală pentru musulmani, deși Coranul conține termeni care se referă la „unul” (wahed, wihdanea, ahd, fard, wahdo), cuvântul Tawheed (unicitatea), un principiu teologic central în islam, nu se regăsește nici el în Coran. Cu toate acestea, la fel cum nu puteți folosi acest fapt pentru a dovedi sau a infirma Tawheed în fața musulmanilor, nu puteți folosi absența unui termen teologic specific din Biblie ca dovadă sau infirmare a Trinității. Alte concepte musulmane care nu se regăsesc în Coran sunt:

Coranul nu spune nicăieri că Ismael a fost aproape sacrificat de Avraam. Mai degrabă, menționează un fiu fără nume.

Ideea musulmană modernă conform căreia Mahomed era fără păcat nu se regăsește în Coran.

Pentru musulmanii sunniți, întregul concept al Sunna și respectarea hadisurilor acceptate, dintre care unele sunt recunoscute de musulmani ca fiind contradictorii, nu se regăsesc în Coran.

Ideea că ne-musulmanii ar trebui uciși dacă vin la Mecca nu se regăsește în Coran.

Ideea că evreii ar trebui expulzați din Mecca / Arabia Saudită nu se regăsește în Coran.

Pentru musulmanii șiiți, întregul concept al imamilor și ideea că, practic, tot ce trebuie să faci este să te supui imamului pentru a te supune lui Dumnezeu nu se regăsește în Coran. Desigur, martiriile lui Ali și Husain nu se regăsesc în Coran.

Nici Biblia, nici Coranul nu conțin termenul „monoteism”, dar faptul că nu se folosește acest cuvânt nu dovedește în niciun caz că monoteismul este greșit.

Î: În Noul Testament, de unde provine termenul „Treime”?

R: Prima persoană despre care știm că a folosit termenul „Treime” (Trias în greacă) a fost episcopul Teofil al Antiohiei (168-181/188 d.Hr.) în „Scrisoarea către Autolic”, cartea 2, capitolul 15, pagina 101.

Clement din Alexandria a vorbit, de asemenea, despre „Sfânta Treime” în *Stromata* (193-202 d.Hr.), cartea 5, capitolul 14, pagina 468.

Tertulian (c. 213 d.Hr.) a fost al doilea despre care avem mărturie că a folosit termenul „Sfânta Treime” (Trinitas în latină), în scrisoarea sa Împotriva lui Praxeas.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.), în lucrarea „Împotriva ereziei lui Noet”, spune: „Și prin aceasta El a arătat că oricine omitea vreuna dintre acestea eșua în a-L slăvi pe Dumnezeu în mod desăvârșit. Căci prin această Sfântă Treime este slăvit Tatăl.”

Origen (225-254 d.Hr.) menționează Trinitatea în „Comentariul la Ioan”, cartea 6, capitolul 17, pagina 366.

Novatian (250/254-256/7 d.Hr.) din Roma a scris o carte de 32 de capitole, intitulată „Tratat despre Sfânta Treime”.

Ciprian al Cartaginei (256 d.Hr.), după ce a citat cuvintele lui Isus din Matei 28:18-19, spune: „El [Isus] sugerează Sfânta Treime, în al cărei sacrament urmau să fie botezate neamurile.” „Scrisorile lui Ciprian”, Scrisoarea 72, capitolul 5, p. 380.

Firmilian din Cezareea din Capadocia, într-o scrisoare adresată lui Ciprian din Cartagina (256 d.Hr.), menționează Sfânta Treime. Epistolele lui Ciprian, Scrisoarea 74, cap. 11, p. 393

Episcopul Munnulus de Girba menționează Sfânta Treime și citează Matei 28:19: „…în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Al șaptelea Sinod de la Cartagina (258 d.Hr.), p. 567

Euchratius, episcopul din Thenae, citează Matei 28:19: „…în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Al șaptelea Sinod de la Cartagina (258 d.Hr.), p. 568

Grigorie Taumaturgul (240-265 d.Hr.) în „O Declarație de Credință”, p. 7, menționează pe Tatăl și pe Fiul și menționează „Sfânta Treime” de trei ori.

O „Declarație de credință pe secțiuni” (c. 240-265 d.Hr.) (probabil de Grigorie Taumaturgul, dar nu se precizează) menționează Trinitatea în cap. 5, p. 41; cap. 7, p. 42; cap. 18, p. 45; cap. 20, p. 45

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.) menționează Trinitatea pe nume de două ori în „Scrisoarea 4”, capitolul 8, p. 93.

Dionisie, episcopul Romei (259-269 d.Hr.): „Căci aceștia [adevărații ucenici] știu, într-adevăr, pe bună dreptate că Sfânta Treime este proclamată în Sfânta Scriptură, dar că doctrina conform căreia ar exista trei dumnezei nu este învățată nici în Vechiul, nici în Noul Testament.” Dionisie al Romei, Împotriva sabelienilor (ANF vol. 7), capitolul 1, p. 365

Metodiu (270-311/312 d.Hr.) „Căci împărăția Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este una, așa cum substanța lor este una și stăpânirea lor este una. De aceea, cu o singură și aceeași adorare, ne închinăm singurei Divinități în trei Persoane, care subzistă fără început, necreată, fără sfârșit și căreia nu-i urmează nimeni. Căci nici Tatăl nu va înceta vreodată să fie Tatăl, nici Fiul să fie Fiul și Regele, nici Duhul Sfânt să fie ceea ce este El în substanță și personalitate. Căci nimic din Sfânta Treime nu va suferi vreo diminuare, fie în ceea ce privește veșnicia, fie comuniunea, fie suveranitatea.” Discurs asupra Psalmilor, cap. 5, p. 397. (Vezi și „Oaspețele celor zece fecioare”, discursul 8, cap. 10, p. 338 și cap. 11, p. 339)

Alexandru din Alexandria (313-326 d.Hr.) spune că, în a treia zi după moartea Sa, Iisus a înviat, aducându-ne cunoașterea Sfintei Treimi. „Epistole despre erezia ariană”, Epistola 5, p. 302

Mențiune aproape directă la Iustin Martirul (Prima sa Apologie, 147-151 d.Hr.): „…și noi Îl venerăm pe El [Iisus] în mod rezonabil, având în vedere că am aflat că El este Fiul adevăratului Dumnezeu Însuși, și Îl așezăm pe locul al doilea, iar pe Duhul profetic pe locul al treilea, și vom dovedi acest lucru.” Prima Apologie a lui Iustin Martirul, cap. 13, pp. 166-167

O afirmație apropiată de adevăr la Atenagora (177 d.Hr.) „Cine, atunci, nu ar fi uimit să audă că oamenii care vorbesc despre Dumnezeu Tatăl, despre Dumnezeu Fiul și despre Duhul Sfânt, și care declară atât puterea lor în unitate, cât și distincția lor în ordine, sunt numiți atei? Nici învățătura noastră cu privire la natura divină nu se limitează la aceste puncte; ci recunoaștem, de asemenea, o mulțime de îngeri și slujitori,…” Apărarea creștinilor, cap. 10, p. 133

Mențiune aproape completă la Petru din Alexandria (306, 285–311 d.Hr.) (parțial) „Creatorul și Domnul fiecărei creaturi vizibile și invizibile, Fiul Unul-Născut și Cuvântul coetern cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și de aceeași substanță cu Ei, potrivit naturii Sale divine, Domnul și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos,…” fragmentul 5, p. 282

Concluzie: Aceste referințe, provenind din Antiohia, Roma, Alexandria și alte locuri, arată că termenul „Treime” era larg răspândit cu mai mult de o sută de ani înainte de Sinodul de la Niceea din anul 325 d.Hr.

Ca o notă marginală, un „caz la limită” este faptul că, deși Ignatie (decedat fie în anul 107, fie în 116 d.Hr.), ucenicul apostolului Ioan, nu folosește termenul „Treime”, el îl numește adesea pe Iisus Dumnezeu. În a doua epistolă a lui Ignatie către Efeseni, capitolul 9, el spune: „Iar voi sunteți pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl și sunteți înălțați la înălțime prin instrumentul lui Iisus Hristos, care este crucea; și sunteți trași de frânghie, care este Duhul Sfânt; iar scripetele vostru este credința voastră, iar iubirea voastră este calea care duce în sus, la Dumnezeu” (Părinții ante-niceeni, p. 101)

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.), în „Dialogul cu Trypho iudeul”, capitolele 57-65, oferă, de asemenea, o explicație foarte bună a Sfintei Treimi și a motivului pentru care ar trebui să-L venerăm pe Iisus, fără a folosi de fapt cuvântul „Sfânta Treime”.

Î: Scepticul Bart Ehrman spune: „Pe vremea lui Isus existau mulți oameni sfinți, precum Hanina ben Dosa și Honi, cel care desena cercuri. Existau oameni sfinți păgâni, precum Apollonius din Tyana, un filosof care se spune că putea vindeca bolnavii, alunga demonii și învia morții. Se spune că s-a născut în mod supranatural și că, la sfârșitul vieții, s-a înălțat la cer. Vă sună familiar? Existau semizei păgâni, precum Hercule, care puteau, de asemenea, să readucă morții la viață.” (Jesus, Interrupted, p. 172)

R: Nu cunosc nicio referință antică care să susțină că Hercule putea învia morții. Nu existau „mulți oameni sfinți”, ci doar Hanina, Honi și Apollonius din Tiana. Mahomed a trăit 600 de ani mai târziu, iar pentru majoritatea musulmanilor nu ar fi potrivit ca Iisus să fi făcut minuni, iar Mahomed să nu fi făcut niciuna. Așadar, rămân doar Hanina, Honi și Apollonius.

Singurul lucru pe care l-a făcut Honi a fost să se roage pentru ploaie, să deseneze un cerc și să-I spună lui Dumnezeu că nu va ieși din cerc până când nu va ploua. În cele din urmă, a plouat.

Iată o listă a minunilor lui Hanina. Deși aceste minuni nu pot fi verificate, chiar dacă ar fi adevărate, ele nu se compară în niciun fel cu minunile lui Iisus.

1) Hanina s-a rugat pentru doi bolnavi, dintre care unul avea febră, și amândoi s-au vindecat.

2) Odată, Hanina s-a rugat ca ploaia să înceteze și aceasta s-a oprit imediat. Când s-a întors acasă, s-a rugat ca ploaia să revină, iar ploaia a început din nou.

3) Hanina și soția sa nu aveau pâine, așa că au aprins cuptorul oricum, ca să nu afle vecinii. Când a venit un vecin, în cuptor se afla, în mod miraculos, pâine.

4) Soția lui Hanina l-a convins pe acesta să ceară o parte din răsplata sa veșnică chiar acum, așa că Dumnezeu a trimis un picior de masă din aur. Soția lui a avut apoi un vis în care, în cer, oamenii mâncau la mese cu trei picioare, dar masa lui Hanina avea doar două, așa că s-a rugat ca Dumnezeu să ia piciorul înapoi, iar Dumnezeu l-a făcut să dispară.

5) O masă s-a îndepărtat de Hanina până când acesta a dat zeciuială din condimentele din mâncare.

6) Măgarul lui Hanina nu voia să mănânce nici măcar mâncare din care nu se plătise zeciuiala.

7) Hanina a vrut să ducă la Ierusalim o piatră mare și lustruită. Cinci muncitori au apărut în mod misterios pentru a o căra împreună cu el în schimbul a cinci monede. Au dus-o instantaneu la Ierusalim și apoi au dispărut.

Ceea ce este revelator în cazul lui Hanina este faptul că aceste minuni s-ar fi petrecut în secolul I d.Hr. Aceste întâmplări ar fi putut fi inventate de evrei pentru a contracara minunile lui Isus.

Nu știm aproape nimic despre Apollonius din Tyana, cu excepția a ceea ce a scris biograful său, Flavius Philostratus, între anii 170 și 247 d.Hr. El a fost însărcinat să scrie această biografie de soția unui împărat care încerca să eradice creștinismul. Iată o scurtă sinteză a presupuselor minuni ale lui Apollonius.

Apollonius vede lanțurile lui Prometeu și alungă un spiriduș. Mai târziu, în Efes, izbucnește o ciumă. Apollonius îl identifică pe un cerșetor bătrân drept demonul ciumei și le spune locuitorilor orașului să-l ucidă cu pietre. El vorbește cu fantoma lui Ahile, exorcizează un demon, prezice evenimente viitoare și salvează un bărbat de o vampiriță. Sub domnia lui Nero, un sul care enumera acuzațiile împotriva lui Apollonius este șters în mod misterios. Ulterior, el îl învinge pe un satir etiopian. El îl vindecă pe un bărbat de dragostea sa pentru o statuie a Afroditei. Mai târziu, în închisoare sub Domițian, Apollonius se eliberează în mod miraculos de lanțuri. După ce este achitat, Apollonius călătorește în Asia Mică, unde asistă în mod miraculos la asasinarea lui Domițian. El părăsește această lume înălțându-se dintr-un templu din Creta. Ulterior, i se arată unui om în vis, demonstrând că sufletele sunt nemuritoare.

Creștinii au fost persecutați sub domnia împăratului Septimus Severus în anul 202 d.Hr. Primii martiri creștini britanici cunoscuți au fost uciși în anul 209 d.Hr. Filostrat a fost membru al curții imperiale romane a lui Septimus Severus după anul 202 d.Hr. și a însoțit împăratul și soția acestuia în Britania, unde împăratul a luptat împotriva picților până la moartea sa, survenită în anul 211 d.Hr. Soția lui Septimus Severus, Julia Domna, i-a fost protectoare până la moartea sa, în anul 217 d.Hr. Ea i-a încredințat în mod special lui Filostrat sarcina de a scrie o biografie a lui Apollonius din Tyana, care trăise cu 150 de ani înainte. Este foarte probabil ca această lucrare să fi fost scrisă pentru a contracara răspândirea creștinismului. Povestea este relatată în întregime prin intermediul jurnalului lui Damis, discipolul și însoțitorul constant al lui Apollonius. Toți sunt de acord că acest „Damis” era în întregime fictiv. Așadar, o biografie inventată pentru a contracara creștinismul, povestită prin intermediul unui discipol recunoscut ca fiind fictiv; aceste fapte au fost uitate în mod iresponsabil de Ehrman atunci când a încercat să ridice îndoieli cu privire la minunile lui Iisus.

În ceea ce privește dovezile manuscrise ale acestei relatări fictive, există doar 25 de manuscrise păstrate. Cel mai vechi datează din secolul al XI-lea, următorul din secolul al XII-lea, iar restul din secolele XIV-XVI, conform cărții „Învierea lui Iisus”, p. 178.

Î: Au existat vreo scriere despre care se crede că ar fi fost scrisă chiar de Isus? Mi se pare că am auzit de unele pe care Biserica le-a condamnat.

R: Cartea Apocalipsei este „Apocalipsa lui Isus Hristos”, așa că unii consideră că este atribuită (verbal) lui Isus, deși, desigur, apostolul Ioan a fost cel care a consemnat-o. Trebuie să fim de acord cu Efeseni 2:20, care spune că Biserica este „zidită pe temelia apostolilor și a profeților, având pe Isus Hristos Însuși ca piatră de capăt”. Creștinismul „se bazează pe învățătura lui Isus” prin intermediul profeților și al apostolilor (inclusiv Pavel) pe care Isus i-a ales.

În afară de Apocalipsa, în studiile mele nu am găsit nicio scriere antică care să pretindă că a fost scrisă chiar de Isus. Există câteva scrieri moderne care pretind a fi opere pierdute ale lui Isus, dar, desigur, Biserica primară nu le-a denunțat niciodată, întrucât acestea nu fuseseră încă scrise.

Ceea ce probabil aveți în minte sunt o serie de lucrări care pretindeau a fi scrise de diverși apostoli și de alții, dar care erau falsuri. Gnosticii, în special, foloseau Evanghelia lui Toma, cu excepția faptului că aveau versiuni diferite ale acesteia. În plus, iată o listă parțială a altor cărți care erau falsuri și pe care Biserica le-a respins:

Evanghelia lui Pseudo-Matei (denumirea sa modernă)

Istoria lui Iosif Tâmplarul

Evanghelia arabă a copilăriei Mântuitorului

Evanghelia lui Nicodim

Evanghelia lui Toma (gnostică) (140-200 d.Hr.)

Raportul lui Pilat din Pont

Renunțarea lui Pilat din Pont

Faptele Sfinților Apostoli Petru și Pavel

Faptele lui Pavel și Tecla

Scrisoarea lui Pilat din Pont privind pe Domnul nostru Iisus Hristos = Faptele lui Pilat din Pont (care nu mai există astăzi, dar sunt menționate de Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) și de Tertulian (198-220 d.Hr.))

Faptele lui Barnaba (diferite de falsul medieval numit Evanghelia lui Barnaba)

Faptele lui Filip

Faptele lui Andrei și Matia

Faptele lui Petru și Andrei

Cartea lui Ioan privind adormirea Mariei

Trecerea în veșnicie a Mariei

Una dintre „preferatele” mele este Faptele lui Petru. Dacă îmi amintesc bine, Petru s-a dus la un han, iar camera lui era plină de păduchi de pat, ceea ce l-a împiedicat să doarmă, iar a doua zi trebuia să predice. Așadar, le-a poruncit păduchilor de pat să părăsească camera, iar aceștia s-au supus. A doua zi dimineață, a deschis ușa și a văzut un șir de păduchi de pat care așteptau să se întoarcă în cameră. Petru le-a poruncit să se întoarcă în pat, iar aceștia au făcut-o.

Unul dintre motivele pentru care putem fi siguri de autenticitatea scrierilor, precum și de învățăturile și caracterul lui Isus, în afară de Biblie, îi reprezintă pe primii creștini.

Clement din Roma a scris o scrisoare către corinteni în anii 96-98 d.Hr. Mesajul său de bază era: „De ce nu faceți lucrurile pe care Pavel v-a spus să le faceți acum 50 de ani?” Scrisoarea lui Clement este foarte profundă și atât de bună încât câțiva creștini au crezut, în mod eronat, că ar trebui să facă parte din Scriptură. Nu am găsit nimic fals în această scrisoare, cu excepția unui singur aspect. Se pare că Clement crede că legenda despre pasărea phoenix arabă, care trăiește o mie de ani, apoi se arde până la moarte și renaște din cenușă, este adevărată. Ignatie a scris, de asemenea, foarte mult, iar el a fost un ucenic al apostolului Ioan. Papias a fost un alt ucenic al apostolului Ioan care a scris numeroase volume; din păcate, toate s-au pierdut. Avem doar câteva fragmente păstrate de Eusebiu de Cezareea (activ în jurul anului 325 d.Hr.). Mucenicul Policarp, episcopul Smirnei, a fost un alt ucenic al apostolului Ioan, iar el a avut un ucenic, Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.), care a scris lucrarea „Împotriva ereziilor”, documentând cele peste 30 de școli diferite de gnostici. El a făcut aproximativ 1.800 de citate și referințe din fiecare carte a Noului Testament (cu excepția epistolei către Filimon și a celei a treia epistole a lui Ioan), iar scrierile sale arată că cărțile din Noul Testament al său erau aceleași cu ale noastre de astăzi.

Avem o a treia categorie de literatură, și anume lucrări mai recente care au reușit să fie considerate autentice în ochii unora. O astfel de colecție de lucrări se numește „Decretalele false”. Acestea au fost scrise în secolul al IX-lea, provenind probabil din regatul franc. Ele afirmau lucruri precum faptul că Petru ar fi transmis cheile Împărăției Cerurilor unui „papă” care i-a succedat. O altă lucrare este „Evanghelia lui Barnaba”, care a fost scrisă de cineva considerat a fi un călugăr nemulțumit care s-a convertit la islam. Aceasta nu ține seama de faptul că cultura din vremea lui Isus nu era cultura Italiei din Evul Mediu, cu cavaleri, șireturi de pantofi și altele asemenea. Mai mult, deși conține învățături pe care creștinii le consideră erezie, ea conține și învățături pe care islamul ortodox le-ar considera, de asemenea, erezie. Cu toate acestea, întrucât îl prezintă pe Iisus profețind venirea lui Mahomed după el, am auzit că este cea mai vândută carte religioasă în unele țări musulmane.

Deși Biserica primară post-apostolică nu a „scris” Scriptura, le suntem recunoscători pentru că au recunoscut pentru noi ce anume constituia Scriptura. Fiecare carte din Noul Testament a fost menționată de scriitorii Bisericii primare, înainte de anul 150 d.Hr., cu posibila excepție a două cărți foarte scurte, Filimon și 3 Ioan.

Irineu, în lucrarea sa *Împotriva ereziilor*, p. 428, capitolul 11, versetul 8 (scrisă între anii 182-188 d.Hr.), afirmă că, la fel ca cele patru zone ale lumii și cele patru vânturi principale, nu există nici mai puține, nici mai multe de patru evanghelii. El le menționează în alte pasaje ca fiind Matei, Marcu, Luca și Ioan.

Î: Scepticul Bart Ehrman face afirmația nefondată că „Dacă Matei, care a scris la vreo douăzeci și cinci sau treizeci de ani după Pavel, a citit vreodată vreuna dintre scrisorile lui Pavel, cu siguranță nu le-a găsit inspiratoare, cu atât mai puțin inspirate.” Jesus, Interrupted, p. 89 „Pavel credea că urmașii lui Isus care încercau să respecte Legea erau în pericol de a-și pierde mântuirea. Matei credea că urmașii lui Isus care nu respectau Legea – și o făceau chiar mai bine decât cei mai religioși evrei – nu vor ajunge niciodată la mântuire.” Jesus, Interrupted, p. 90

R: Matei, în Evanghelia sa despre Isus Hristos, nu a scris despre Pavel deoarece subiectul său era Isus Hristos. S-ar putea aduce un argument la fel de ineficient și în privința lui Luca, care, în Evanghelia sa, nu știa nimic despre Pavel – dar numai dacă nu am ști nimic despre cartea Faptele Apostolilor.

Î: Scepticul Bart Ehrman scrie: „Pentru unii cititori este o surpriză să afle că acest tip de antijudaism nu exista în lumea romană, greacă sau în orice altă lume înainte de apariția creștinismului și că, prin urmare, este o invenție creștină. Desigur, unii autori romani și greci îi denigrau pe evrei pentru ceea ce păreau a fi obiceiuri bizare… Dar autorii romani și greci îi denigrau pe toți cei care nu erau greci sau romani, iar evreii nu erau vizați în mod special. Până la apariția creștinismului.” (Jesus, Interrupted, p. 244)

R: Această afirmație făcută de cineva recunoscut ca savant este într-adevăr destul de surprinzătoare. Cu siguranță ar fi o surpriză pentru evreii uciși de seleucidul Antioh al IV-lea Epifanul, pentru evreii care l-au văzut pe romanul Pompei profanând Sfânta Sfintelor în anul 63 î.Hr. Doar evreii au fost expulzați din Roma sub domnia lui Claudius.

Ehrman greșește aici în atât de multe privințe, încât sunt nedumerit de ce comite o astfel de greșeală majoră și totuși este considerat a avea o înțelegere erudită a istoriei evreiești antice.

a) Creștinii nu erau mai antisemiti decât erau „anti-italieni” sau „anti-greci”. A spune că o religie nu este corectă nu înseamnă a fi împotriva poporului. De exemplu, au existat 17 scriitori creștini din perioada pre-niceană care au scris că iudaismul era greșit. (Fără a-l număra pe Clement din Alexandria, care a avertizat doar împotriva fariseilor.) Dar au existat 19 scriitori creștini din perioada pre-niceană care au scris că zeii greco-romani erau greșiți. A spune că unii oameni cred ceva greșit nu înseamnă că îi urăști sau că ai prejudecăți împotriva lor. Ehrman spune că creștinii conservatori greșesc. Dar oare critica adusă creștinilor conservatori înseamnă automat că cineva trebuie să ne urască? Dacă el ar nega acest lucru, atunci nu se poate folosi argumentul conform căruia evreii credeau greșit pentru a numi asta prejudecată.

b) Nu există cazuri de persecuție a evreilor de către creștinii din perioada pre-niceană. Primul caz de persecuție a evreilor de către creștini a fost cel al împăratului Constantin, care a închis în mod pașnic atât sinagogile evreiești, cât și templele păgâne, pentru a-și încuraja supușii să meargă în biserici în schimb. Se pare că acest lucru a funcționat într-o mare măsură, iar unii au afirmat că creștinismul nu și-a revenit pe deplin de atunci.

c) Pavel și ceilalți îi iubeau pe evrei. Pavel spune, în Romani 10:1: „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți este mântuirea lor.” El este mult mai categoric, totuși, în Romani 9:1-4a: „Spun adevărul în Hristos; nu mint, așa cum îmi confirmă conștiința mea în Duhul Sfânt. Am o durere profundă și o suferință neîncetată în inima mea. Căci aș dori ca eu însumi să fiu blestemat și despărțit de Hristos pentru binele fraților mei, ai cărora sunt de același sânge, poporul lui Israel.” Prin exemplul său, Pavel ne arată dragostea pe care ar trebui să o avem față de poporul evreu. În ceea ce privește așa-zisul „statut de clasa a doua” al poporului evreu, Pavel se pronunță împotriva acestuia în Galateni 3:28: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici liber, nici bărbat, nici femeie, căci toți sunteți una în Hristos Isus.”

d) Antisemitismul exista încă dinaintea romanilor.

Nu știu dacă Bart Ehrman este familiarizat cu un împărat seleucid numit Antioh Epifanul. Antioh a încercat să înăbușe cu violență iudaismul, iar revolta macabeilor a fost reacția evreilor la acest lucru. Cartea Esterei vorbește despre antisemitul Haman și despre poporul persan care a fost de acord să-i omoare pe evrei.

e) Antisemitismul exista înainte de creștinism. Pontius Pilat a fost numit în funcția sa prin influența mentorului său, antisemitul Sejanus. Sejanus a fost executat de Tiberius pe 9 octombrie 31 d.Hr. Pilat, care a guvernat între anii 26-36 d.Hr., a fost al cincilea guvernator roman al Iudeei începând cu anul 6 d.Hr., conform „Comentariului evanghelic asupra Bibliei”, p. 874.

f) Exista antisemitism și din partea necreștinilor. Un grec pe nume Apion a scris o carte intitulată „Împotriva iudeilor”, iar „Istoria” lui Iosif a fost, în parte, un răspuns la cartea lui Apion.

Î: Ehrman scrie: „Pentru Pavel, credința însemna acceptarea cu încredere a morții lui Hristos pentru a fi adus într-o relație corectă cu Dumnezeu. Este un termen relațional, care înseamnă ceva de genul «încredere». În Epistolele pastorale, cuvântul are un alt sens; se referă la ansamblul de credințe și idei care alcătuiesc religia creștină (Tit 1:13). Nu este un termen relațional, ci unul care specifică un ansamblu de învățături creștine, conținutul a ceea ce trebuie crezut – și astfel ajunge termenul să fie folosit în contexte creștine ulterioare. Prin urmare, acesta este un exemplu al modului în care Epistolele pastorale par să provină dintr-un context ulterior, nepavlin.” (Jesus, Interrupted, p. 130).

R: Galateni 1:23; Efeseni 4:13 și alte versete dovedesc că Ehrman nu știe despre ce vorbește într-un prim sens, iar 2 Timotei 1:5; 2 Timotei 3:15 și Tit 3:15 dovedesc că Ehrman greșește într-un al doilea sens. Pavel arată ambele aspecte ale credinței atât în scrisorile sale timpurii (epistole), cât și în cele ulterioare, pastorale.

A. Credința în sensul de convingeri doctrinare:

A1. Epistolele timpurii ale lui Pavel (contrar opiniei lui Ehrman)

Galateni 1:23 „Ei au auzit doar povestea: «Omul care ne persecuta odinioară propovăduiește acum credința pe care odată a încercat să o distrugă.»”

Ef 4:5 „un singur Domn, o singură credință, un singur botez”

(Ehrman este de acord că textele de mai jos învață că credința este un ansamblu de convingeri doctrinare)

Ef 4:13 „până când vom ajunge cu toții la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, ajungând la maturitatea deplină a staturii lui Hristos.”

A2. Epistolele pastorale ale lui Pavel (Ehrman ar fi de acord)

1 Timotei 4:6 „…cuvinte ale credinței”

Tit 1:13 „De aceea, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoși în credință și să nu dea ascultare miturilor iudaice sau poruncilor oamenilor care au respins adevărul.”

Tit 2:2 „sănătoși în credință”

Concluzie: Există versete în care credința înseamnă adevăr sau doctrină atât în scrisorile timpurii ale lui Pavel, cât și în epistolele pastorale.

B. Credința în sensul de încredere în general

B1. Epistolele timpurii ale lui Pavel (Ehrman ar fi de acord)

Romani 1:17 „va trăi prin credință”

Romani 3:25 „credința în sângele Lui [al lui Isus]”

Romani 4: Avraam a fost îndreptățit prin credință

Galateni 2:16 „îndreptățiți prin credința în Hristos”

Galateni 3:2b „predica credinței”

Galateni 3:8 „să îndreptățească neamurile prin credință”

Galateni 3:9 „cei ai credinței”

Galateni 3:11 „cel neprihănit va trăi prin credință”

Galateni 3:22 „promisiunea prin credința în Isus Hristos”

Galateni 3:24 „îndreptățiți prin credință”

Galateni 3:25 „dar credința care vine”

Galateni 3:26 „prin credința în Isus Hristos”

Galateni 5:5 „speranța neprihănirii care vine din credință”

Ef 1:1 „credincioși în Isus Hristos”

Ef 1:15 „credința voastră în Domnul Isus”

Ef 3:17 „ca Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință”

B2. Epistolele pastorale ale lui Pavel (contrar opiniei lui Ehrman)

2 Timotei 1:5 „Îmi amintesc de credința ta sinceră, care a locuit mai întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice, și sunt convins că se află și în tine.”

2 Timotei 3:15 „care te pot face înțelept pentru mântuire prin credința în Hristos Isus.”

Tit 3:15 „Salutați pe cei care ne iubesc în credință.”

C. Credința poate fi interpretată în ambele sensuri

C1. Epistolele timpurii ale lui Pavel

1 Corinteni 15:1-2, 14, 17 „Acum, fraților, vreau să vă reamintesc Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați primit-o și în care rămâneți tari. Prin această Evanghelie sunteți mântuiți, dacă rămâneți tari în Cuvântul pe care vi l-am propovăduit. Altfel, ați crezut în zadar. (14) Și dacă Hristos n-a înviat, propovăduirea noastră este zadarnică, la fel și credința voastră. În acest caz, suntem de asemenea demascați ca martori mincinoși despre Dumnezeu. Căci am mărturisit despre Dumnezeu că El L-a înviat pe Hristos din morți. … (17) Și dacă Hristos n-a înviat, credința voastră este zadarnică...” (Acest lucru subliniază atât doctrinele învierii lui Hristos, cât și ale morții Lui.)

Galateni 3:7 „cei care sunt din credință”

Galateni 3:12 „Legea nu este din credință”

Galateni 3:23 „înainte de venirea credinței”

Ef 1:15 „auzind despre credința voastră în Domnul Isus”

Ef 2:8 „prin har ați fost mântuiți, prin credință”

C2. Epistolele pastorale ale lui Pavel (acestea pot fi interpretate în ambele sensuri)

2 Timotei 2:18 „s-au abătut de la adevăr. … ei subminează credința unora”

Tit 1:4 „copil în credința noastră comună”

Î: Deoarece Dumnezeu nu are un trup fizic, cum poate Isus să fie Fiul lui Dumnezeu? Musulmanii au susținut că aceasta este o eroare fundamentală a creștinismului.

R: Creștinii NU cred că Isus era Fiul lui Dumnezeu într-un sens fizic sau sexual grosolan. Mai degrabă, acest termen este o expresie cu o semnificație profundă a modului în care Isus este diferit de orice ființă creată. Musulmanii șiiți au un concept ușor similar. Când spun că „Ali este degetul lui Dumnezeu”, ei nu cred că Dumnezeu are zece degete, așa cum au oamenii. Mai degrabă, aceasta este o expresie cu o semnificație mai profundă pentru ei.

Î: Mă deranjează un răspuns pe care l-ați dat în rubrica „Întrebări biblice”, în care afirmați că Iisus este Dumnezeu, iar acest lucru pur și simplu nu este adevărat. Iisus nu a pretins niciodată că ar fi Dumnezeu. El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Este greșit să induceți în eroare pe alții, deoarece le puneți în pericol mântuirea. Vă rog să citiți aceste pasaje din Scriptură și să vă modificați răspunsul.

Ioan 14:1-4 arată o diferență între Tatăl și Fiul.

În Luca 18:19, Isus însuși spune că nimeni nu este bun decât Dumnezeu singur, atunci când cineva îl numește bun. El s-a separat din nou.

În Marcu 13:32 și Matei 24:36, Hristos Însuși spune că nimeni nu știe când va veni sfârșitul, ci numai Dumnezeu, și nici măcar El.

În Mt 23:8-10, Hristos Însuși face o distincție clară între un învățător, un conducător și Tatăl.

Matei 5:16 spune că Tatăl este în ceruri.

Faptele Apostolilor 4:12 spune că mântuirea este prin Hristos, dar Dumnezeu ni L-a dat pe Hristos.

Evrei 13:21, 1 Petru 2:19-25, 1 Ioan 2:2-6 și 1 Ioan 2:23 fac toate distincția între Dumnezeu și Hristos. Dumnezeu este Tatăl, Dătătorul, Creatorul. Hristos este Mesia, Jertfa, Fiul.

În Exod 20:3, Deuteronom 6:4-5 și Deuteronom 32:39, Dumnezeu spune că nu trebuie să ai alți dumnezei în afară de El. Este un păcat să-L faci pe Hristos Dumnezeu sau să-L numești Dumnezeu. Dumnezeu este numai Dumnezeu, iar Hristos este Mesia. El este Mielul lui Dumnezeu. El este Fiul lui Dumnezeu, care a fost creat pentru a da un exemplu al ceea ce ar trebui să fie o persoană perfectă. Omenirea avea nevoie de un exemplu în trup al perfecțiunii și al iubirii. Isus este acel exemplu. El a fost un om perfect, cu cunoaștere divină, iar Dumnezeu locuia în El. Când a spus că „Tatăl și Eu suntem una”, a spus asta pentru că El locuia în Dumnezeu și Dumnezeu locuia în noi. El se afla în uniune perfectă cu Dumnezeu și a fost trimis la noi pentru a ne arăta că și noi putem fi în uniune perfectă cu Dumnezeu. El nu a pretins niciodată că ar fi Tatăl ceresc, iar a induce pe alții în eroare să creadă acest lucru este un mare păcat. Există multe pasaje biblice care fac o distincție clară între Dumnezeu și Hristos, însă nu-mi amintesc să fi citit nicăieri vreun verset în care Hristos să fi spus că El este Dumnezeu.

R: Apreciez mesajul tău sincer. Cu siguranță nu vreau să-i induc în eroare pe alții în privința mântuirii lor. Sper că vom fi „deranjați” acolo unde ne aflăm în falsitate și vom găsi odihnă atunci când vom fi de acord în adevăr. Ai adus în discuție atât de multe puncte în scurtul tău mesaj. Aș dori să abordez cele 11 puncte ale tale unul câte unul, astfel încât să vedem unde putem fi de acord sau în dezacord unul cu celălalt.

1. Nu trebuie să avem alți dumnezei, așa cum ai menționat, așa cum poruncesc Exodul 20:3; Deuteronomul 6:4-5; 32:39. Romani 1:23,25 spune că unul dintre păcatele oamenilor fără Dumnezeu era că se închinau și slujeau lucrurilor create în locul Creatorului. Nu ar trebui să ne închinăm sau să slujim ca unui Dumnezeu niciun înger sau altă ființă creată. Presupunând că Isus nu era Dumnezeu și că cineva l-ar numi pe Isus „Dumnezeu”, ești de acord că acesta ar fi un păcat foarte grav?

2. Ucenicul Toma L-a numit pe Isus „Dumnezeu” în Ioan 20:28. Toma a mers chiar mai departe de atât. Ioan 20:28 spune de fapt că Toma I-a spus lui Isus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Isus i-a răspuns lui Toma: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiți sunt cei care nu au văzut și totuși au crezut.” Isus nu dă niciun semn de mustrare față de Toma. De fapt, singurul lucru cât de cât negativ pe care l-a spus Isus este că cei care nu L-au văzut pe Isus în persoană și cred (în ceea ce-L privește pe Isus) sunt mai binecuvântați decât cei care L-au văzut pe Isus și cred acest lucru. Acum, fie

a) Toma a greșit și a păcătuit numindu-L pe Isus Dumnezeu, iar poate că Isus a păcătuit acceptând acest lucru și ne mustrându-l pe Toma, sau

b) Toma a avut dreptate, iar Isus a avut dreptate să confirme ceea ce a spus Toma.

Ești de acord că Toma trebuie să fi avut dreptate în acest caz?

3. Distincte, dar nu separate: Unele lucruri pot fi separate, fără nimic în comun. Alte lucruri pot fi distincte, având unele aspecte diferite și altele comune. De exemplu, cele trei frunze ale unui trifoi sunt distincte, în sensul că sunt trei lobi. Totuși, ele nu sunt separate, deoarece sunt unite la mijloc. (Această ilustrație provine inițial de la Patrick al Irlandei, un credincios cu adevărat exemplar care a trăit în jurul anului 400 d.Hr.) Oricum, sunt de acord că multe dintre versetele pe care le menționezi arată într-adevăr o diferență între Tatăl și Fiul. A demonstra că Tatăl și Fiul sunt două persoane distincte nu înseamnă că sunt total separate. Cel puțin, ei împărtășesc un nume, căci suntem botezați în numele (nu în numele) Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, conform Matei 28:19.

Scriitorul creștin Ambrozie al Milanului (378-381 d.Hr.), în lucrarea sa „Despre Duhul Sfânt”, cartea 1, capitolul 13, a scris mai multe despre împărtășirea numelor divine. Vezi „Părinții niceni și post-niceni”, seria a II-a, p. 110-111 pentru mai multe informații.

a) Ei au aceeași natură (Filipeni 2:6)

b) Li se cuvine aceeași cinste (Ioan 5:23)

c) Tatăl și Isus „dețin” totul în comun. Ioan 16:15; 17:10.

d) Pe pământ, Tatăl locuia în Isus. Ioan 10:38; 14:10-11.

e) Pe pământ, Isus era în Tatăl. Ioan 10:38; 14:11

f) Dacă îl cunoști cu adevărat pe Isus, atunci îl cunoști pe Tatăl și l-ai văzut pe Tatăl. Ioan 14:7-9

g) Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Isus. Ioan 14:6; 6:45; ~8:24; Faptele Apostolilor 4:12

h) Amândoi sunt venerați pe bună dreptate (Evrei 1:6)

i) Amândoi sunt numiți pe bună dreptate Dumnezeu (Ioan 1:1; 20:28, Evrei 1:8,9)

j) Se roagă la amândoi (Faptele Apostolilor 7:59-60)

k) Tot ce este în lume a fost creat prin amândoi (Ioan 1:3, 10; Coloseni 1:16)

l) Întreaga plinătate a dumnezeirii se află în Isus (Coloseni 1:19).

m) Ei sunt una în duh, iubire și scop. A-l asculta cu adevărat pe unul înseamnă a-l asculta și pe celălalt.

Deci, sunteți de acord că ei sunt distincți, dar au totuși unele lucruri în comun în care nu sunt separați?

4. Penticostalismul unitar este greșit: Punctul anterior este important, deoarece există o erezie numită modalism, de care penticostalismul unitar este o formă modernă, care învață că Tatăl, Fiul (Hristos) și Duhul Sfânt sunt identici în toate privințele. Versetele despre botezul lui Isus, precum și versetele pe care le-ai menționat (Ioan 14:1-4, Matei 5:16, 1 Ioan 2:23 etc.) dovedesc că penticostalismul unitar este greșit. Cred că putem fi de acord asupra acestui lucru.

5. Hristos, Învățătorul nostru, nu infirmă Trinitatea: Nu sunt pe deplin de acord cu concluzia ta privind Matei 23:8-10, deoarece, dacă Hristos este Învățătorul nostru, înseamnă oare că trebuie să refuzăm să învățăm ceva de la Duhul Sfânt sau din ceea ce Dumnezeu Tatăl a revelat în natură sau în Cuvântul Lui? Desigur, putem fi de acord că nu este cazul. Cu toate acestea, cred că încercai să-ți întărești argumentul că există o diferență între Tatăl și Fiul, iar eu sunt deja de acord cu acest lucru.

6. Mântuirea este o lucrare a lui Dumnezeu! Apropo, din Faptele Apostolilor 4:12 și 1 Ioan 2:2-6, mântuirea noastră este o lucrare a omului sau o lucrare a lui Dumnezeu? Mântuirea noastră este un dar de la Dumnezeu. Ar fi o lucrare a omului, întrucât Isus era om, dacă Isus ar fi fost doar un om.

7. Isus și Dumnezeu: Cred că am arătat suficient că, deși Tatăl și Isus sunt diferiți, aceasta nu reprezintă o problemă. Totuși, acest lucru nu răspunde încă la distincția dintre Isus și Dumnezeu pe care o arată Evrei 13:20-21 și alte versete. (Nu cred că 1 Petru 2:19-25 arată acest lucru, dar alte versete o fac, așa că acesta este un punct discutabil.) Amintiți-vă că termenul elohim (Dumnezeu/zeu) are cel puțin patru semnificații diferite în Biblie. Isus a recunoscut că există mai mult de o semnificație în Ioan 10:34-39, unde El citează Psalmul 82:6. Iată semnificațiile din Biblie:

Cei care sunt numiți zei, chiar și idoli. 1 Corinteni 8:5-6; Geneza 31:30,33

Tatăl. Galateni 1:1, Efeseni 1:2-3,17, Evrei 1:9 (a doua apariție) etc.

Iisus. Evrei 1:9 (prima mențiune); Ioan 1:1, 18; Osea 1:7; Isaia 7:14; 1 Ioan 5:11, 12 vs. 21; Coloseni 2:9 și Matei 1:23

Duhul Sfânt. Romani 8:9-16; Luca 1:35; 1 Ioan 4:12, 13, 15-16; 1 Corinteni 3:16 față de 1 Corinteni 6:19; Faptele Apostolilor 5:4

8. Versete care arată că Isus este Dumnezeu: Spui că nu-ți amintești niciun verset în care Isus să fi spus că El este Dumnezeu. Pe lângă faptul că Toma a spus acest lucru în Ioan 20:28, autorul epistolei către Evrei a afirmat-o în Evrei 1:8,9, iar apostolul Ioan L-a numit pe Isus „Dumnezeu” la sfârșitul capitolului 1 din Ioan. Isus Însuși a afirmat că este Dumnezeu în Ioan 8:58. Isus a răspuns: „Înainte ca Avraam să se nască, Eu sunt!”. Cuvântul „Eu sunt” era numele divin al lui Dumnezeu. Acum, fie evreii au înțeles corect mesajul lui Isus când au luat pietre ca să-L lapideze, fie l-au înțeles greșit. Ești de acord?

9. Numai Dumnezeu este bun: În Luca 18:19, întrucât omul folosea cuvântul „bun” atât de lejer și nu-L recunoștea pe Isus ca Dumnezeu, Isus l-a întrebat de ce folosea cuvântul „bun” atât de liber. Isus S-a numit pe Sine Păstorul cel Bun în Ioan 10:11. Tu însuți ai menționat că Isus era un exemplu de perfecțiune și iubire, precum și un om desăvârșit. Deoarece Isus era bun, iar Luca 18:19 nu era o negare a faptului că Isus era bun, nici Luca 18:19 nu era o negare a faptului că Isus era Dumnezeu. Ești de acord?

10. Isus, pe pământ, nu știa când Se va întoarce. În Marcu 13:32 și Matei 24:36, observați că nici măcar Isus nu cunoștea momentul în care Se va întoarce. Acest lucru este valabil pentru Isus – pe pământ. Filipeni 2:7-8 spune că Isus S-a golit de Sine în mod voluntar când a venit pe pământ. Pe pământ, Isus nu Și-a folosit propria putere sau cunoaștere, ci S-a bazat pe Dumnezeu Tatăl. Isus S-a rugat chiar ca slava Sa să-I fie redată, după cum se arată în Ioan 17:5.

11. Primii creștini învățau că Isus era și Dumnezeu. Este greșit să îi induci în eroare pe alții cu privire la adevărul (sau falsitatea) divinității lui Isus. Te-ai aștepta ca un lucru atât de important să fi fost clarificat de apostoli. Faptul că Isus este Dumnezeu nu este doar „o noutate” inventată de oamenii moderni. Ignatie, ucenicul apostolului Ioan, în scrisoarea sa către Policarp (cap. 3), scrie despre a doua venire a Domnului: „Căutați-L pe Cel care este deasupra timpurilor, pe Cel care nu are timp, pe Cel care este invizibil, pe Cel care, pentru noi, a devenit vizibil, pe Cel care este impalpabil [dincolo de atingere], pe Cel care este impasibil [dincolo de patimă], pe Cel care a suferit pentru noi, pe Cel care a îndurat totul sub orice formă pentru noi.” Așadar, Ignatie a înțeles că Dumnezeu Fiul era manifestarea vizibilă și temporală a lui Dumnezeu Tatăl, invizibil și atemporal. În Efeseni 7, Ignatie vorbește despre Hristos ca fiind Dumnezeu întrupat. El continuă spunând că Iisus a fost „născut din Maria, precum și din Dumnezeu, mai întâi supus suferinței, apoi dincolo de ea”.

La fel, Hipolit (225-235/6 d.Hr.) a scris și el despre acest lucru. Iată ce a spus el în lucrarea „Împotriva ereziei lui Noet”, capitolul 14, p. 228. Se spune: „Dacă, așadar, Cuvântul era cu Dumnezeu și era, de asemenea, Dumnezeu, ce urmează? Nu voi vorbi, într-adevăr, despre doi Dumnezei, ci despre unul singur; despre două Persoane, totuși, și despre o a treia economie (dispoziție), și anume, harul Duhului Sfânt. Căci Tatăl este, într-adevăr, Unul, dar există două Persoane, deoarece există și Fiul; iar apoi există a treia, Duhul Sfânt.”

Ești de acord că, în afară de Biblie, învățătura conform căreia Isus este Dumnezeu a fost transmisă încă de pe vremea ucenicilor apostolilor?

În cele din urmă, dacă nu mă înșel, cred că am răspuns la fiecare punct pe care l-ați adus în discuție. Vă rog să-mi spuneți dacă am omis ceva sau dacă ați considerat că logica mea a fost greșită în vreun punct. Sunt de acord cu dumneavoastră că ar fi un păcat să-L numim pe Hristos Dumnezeu, dacă Hristos nu ar fi de fapt Dumnezeu. Cu toate acestea, sunteți de acord că ar fi un păcat să spunem că Hristos nu este Dumnezeu, dacă, de fapt, Hristos ar fi Dumnezeu?

Î: Cum pot Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt să fie toți Dumnezeu, având în vedere că Vechiul Testament a subliniat atât de puternic că există un singur Dumnezeu?

R: În primul rând, descrierea completă a relației dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu este doar ceva ce Dumnezeu nu ne-a revelat încă, ci, chiar dacă ar fi revelat-o pe deplin, probabil că ar depăși capacitatea noastră de înțelegere. Imaginează-ți pentru o clipă că ar exista ființe care trăiesc într-o lume bidimensională și că ai putea comunica cu ele. Cum te-ai descrie? Pentru început, ai putea spune că ești ceva ce ele pot înțelege, dar nu pe deplin. De exemplu, ți-ai introduce patru degete în lumea lor și le-ai spune că acele patru cercuri pe care le vedeau sunt, de fapt, conectate. Scepticii din acea lume bidimensională ar putea să se plimbe în jurul fiecăruia dintre cele patru cercuri și, întrucât degetele nu se conectau conform înțelegerii lor, ar concluziona că minți. La extrema opusă, alții ar putea spune că, întrucât erau conectate, distincția celor patru degete era o iluzie și că, de fapt, nu aveai deloc degete distincte. Alții ar putea dori să aibă o imagine a ta, așa că ar desena imagini ciudate cu patru cercuri sau, dimpotrivă, patru cercuri conectate. Le-ai spune să nu-și mai bată capul cu desenele, deoarece acestea nu s-ar apropia nici măcar de o reprezentare adecvată a ta.

Poate că nu suntem în măsură să înțelegem totul despre Dumnezeul Trinitar, dar, din fericire, nu trebuie să încercăm. Trebuie doar să învățăm ceea ce Domnul a revelat: există un singur Dumnezeu, și noi trebuie să ne închinăm, să-L slăvim și să ne rugăm numai lui Dumnezeu, nu vreunei creaturi pe care Dumnezeu a creat-o. Cu toate acestea, Biblia arată atât îngeri, cât și oameni care se închină, Îl slăvesc și se roagă lui Isus, și că Isus este venerat în mod cuvenit.

Iată o diagramă care v-ar putea ajuta. Desenați un cerc în centru, pe care scrie „Dumnezeu”. Desenați trei cercuri în jurul acelui cerc, pe care scrie „Tatăl” în partea de sus, iar „Fiul” și „Duhul” pe fiecare parte. Legați fiecare dintre cercurile exterioare de cercul central folosind trei linii. Scrieți pe fiecare linie „este”. Legați fiecare cerc exterior de celelalte cercuri exterioare și scrieți pe cele trei linii „nu este”.

Așa cum am menționat în e-mailul meu anterior, uneori, când cuvântul „Dumnezeu” este folosit în Biblie, acesta se referă la Dumnezeu Tatăl. Așa cum subliniezi, atunci când Isus s-a rugat lui Dumnezeu, și în Grădina Ghetsimani, Isus NU se ruga Lui Însuși. Mi se pare oarecum amuzant că citesc chiar acum scrisoarea ta despre acest subiect, deoarece acum doar două zile scriam un scurt articol în care menționam învățătura falsă a penticostalismului unitar, unde subliniez exact același lucru pe care îl subliniezi și tu. Cuvântul „Dumnezeu” înseamnă într-adevăr „Dumnezeu Tatăl” în multe pasaje din Biblie, inclusiv în expresia „Dumnezeul tău” din Evrei 1:9, precum și în expresia „când Dumnezeu” din Evrei 1:6.

Cu toate acestea, cuvântul „Dumnezeu” înseamnă „Dumnezeu Fiul” și în multe alte pasaje. Să ne uităm din nou la Evrei 1:8-9. Evrei 1:8 spune: „Dar despre Fiul El zice: «Tronul Tău, Dumnezeule, …»”.

Nu cred că oamenii au început să-L venereze pe Hristos din greșeală, deoarece chiar îngerii fără păcat L-au venerat pe Mielul (Isus) în Apocalipsa 5:12, spunând: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească putere și bogăție, și înțelepciune, și tărie, și cinste, și slavă, și binecuvântare!” De asemenea, apostolul Ioan a avut un ucenic, Ignatie. Ignatie a lăsat câteva scrieri și, se pare, a subliniat ceea ce i se învățase, și anume că Isus era Dumnezeu.

Acum, în scrisoarea ta anterioară, ai afirmat că Exodul 20:3; Deuteronomul 6:4-5, 32:39 dovedesc că nu ar trebui să ne închinăm altor dumnezei. În ultima ta scrisoare, te chinui să treci peste ideea din Vechiul Testament că a existat un singur Dumnezeu. Ei bine, te rog să nu treci peste asta. Ține-te de acest adevăr! Totuși, chiar și Vechiul Testament sugerează că aceasta nu este sfârșitul poveștii. Psalmul 110:1 (versetul din Vechiul Testament cel mai des citat în Noul Testament) spune: „Domnul a zis Domnului meu: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi ca scaun de picioare pentru picioarele Tale.»” (BSB) Cine este acest „Fiu”, acest „al doilea” pe care ar trebui să-l numim și noi Domn? Desigur, acesta este Isus.

Bănuiesc că punctul în care ești confuz este acesta: atunci când cuvintele „Dumnezeu” și „Domn” sunt folosite în Biblie, referindu-se la adevăratul Dumnezeu și la adevăratul Domn, Biblia le folosește întotdeauna în același mod, sau aceste cuvinte sunt ca „judecător” și „perfect”, care au câteva semnificații diferite în funcție de context? Atâta timp cât crezi că „Dumnezeu” (când nu se referă la idoli) are întotdeauna același sens, iar „Domn” are întotdeauna același sens, vei fi confuz când vei citi anumite versete. Eu sugerez că „Dumnezeu” și „Domn” au sensuri diferite în funcție de verset.

Acum ajungem la un paradox. Deoarece există un singur Dumnezeu care trebuie adorat, iar îngerii și oamenii L-au adorat pe Isus în mod corespunzător, cum se poate asta? Singurul răspuns care acoperă toate „versetele care Îl slăvesc pe Isus” este că Isus este singurul Dumnezeu adevărat, vrednic de adorare.

O problemă strâns legată de aceasta este faptul că Biblia spune că pentru noi există un singur Domn (Efeseni 4:5). Totuși, este Domnul nostru Isus Hristos (Romani 10:9; 1 Corinteni 8:6; 12:3; Ioan 20:25, 28), sau este Domnul nostru Duhul (2 Corinteni 3:17), sau este Domnul nostru Tatăl (Evrei 7:21, 1 Petru 1:25 etc.)?

1 Corinteni 7:35 spune că trebuie să avem o devotare neîmpărțită față de Domnul. Înseamnă oare că trebuie să fim devotați lui Isus și să-L uităm pe Dumnezeu Tatăl? – Desigur că nu. Singurul răspuns este că Dumnezeu Tatăl este „Unicul nostru Domn”, dar și Isus Hristos și Duhul fac parte din „Unicul nostru Domn”.

Iată un alt paradox din Biblie. Deoarece Isus este Singurul Dumnezeu Adevărat, dar totuși Isus S-a rugat „Dumnezeului Său”, cine este Dumnezeul care este vrednic de închinarea noastră? Există patru posibilități:

Numai Tatăl. Acest lucru nu poate fi corect, altfel îngerii ar fi greșit când L-au slăvit pe Isus, Ștefan ar fi greșit când s-a rugat lui Isus, Toma ar fi greșit când L-a numit pe Isus „Domnul meu și Dumnezeul meu”, iar Isus ar fi greșit că nu l-a corectat.

Numai Isus. Acest lucru nu poate fi corect, altfel Isus ar greși rugându-se lui Dumnezeu [Tatăl] și numindu-L Dumnezeu.

Amândoi sunt Dumnezeu și există cel puțin doi dumnezei. Acest lucru nu poate fi corect, deoarece Dumnezeu a intenționat ca Vechiul Testament să ne sublinieze că există un singur Dumnezeu adevărat.

Amândoi sunt Dumnezeu, iar există un singur Dumnezeu adevărat. Acest răspuns este cel mai greu de acceptat, deoarece nu există o analogie exactă pe pământ. Analogia ta cu tine și părinții tăi este acceptabilă până la un anumit punct, dar nu îmi place aceasta, deoarece face din „Dumnezeu” un fel de nume de familie, iar eu cred că Cei Trei sunt Una într-un mod mult mai strâns decât atât. Totuși, faptul că nu există o analogie perfectă cu Dumnezeu pe pământ nu face ca acest răspuns să nu fie corect. De fapt, niciun alt răspuns pe care l-am văzut nu face mai mult decât să „explice toate versetele biblice”; acesta, dimpotrivă, le include pe toate. Conceptul Trinității subliniază distinctivitatea celor Trei, subliniază, de asemenea, inseparabilitatea celor Trei și, totuși, subliniază că există un singur Dumnezeu.

Există un lucru care se poate spune despre zeii-idoli. Acești „micuți”, pretendenți cu capricii mărunte și slăbiciuni prea omenești, sunt mult mai ușor de înțeles pentru omul firesc decât Dumnezeul Sfânt și Atotputernic care umple cerurile și pământul. Cred cu adevărat că, de-a lungul timpului, mulți oameni s-au îndepărtat de ceea ce Dumnezeu a revelat despre Sine în Biblie. Iată o altă diagramă pentru voi. Desenează un triunghi și etichetează cele trei vârfuri cu „Un singur Dumnezeu”, „Trei Persoane”, „Natură egală”. Acum, în afara triunghiului, pe linia din fața „Un singur Dumnezeu”, scrie erezia opusă: „politeism”. La fel, în afara triunghiului, pe linia opusă „Trei Persoane”, scrie „ereziile unității”. În cele din urmă, pe linia opusă „naturii egale”, scrieți „ebioniții”. Ebioniții au fost o erezie timpurie care a încercat să combine obiceiurile iudaice cu creștinismul. Ei l-au recunoscut pe Isus ca Mesia, dar nu l-au recunoscut ca Dumnezeu.

Acum, o problemă care trebuie adusă în discuție este: având în vedere că sunt inseparabili în anumite privințe și distincți în alte privințe, în ce fel sunt inseparabili și în ce fel sunt distincți?

Ele sunt una în iubire, scop și ascultare. Cu alte cuvinte, nu poți să te supui uneia în timp ce nu te supui celeilalte.

Ei sunt una în nume, așa cum am discutat.

Ei sunt una în natură. Nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt nu sunt ființe create. La fel cum eu pot crea obiecte, dar copiii mei provin de la mine și de la soția mea, așa și Fiul a fost născut din Tatăl, nu creat de El.

Este Tatăl mai mare decât Fiul? Trebuie să răspundem la această întrebare în trei contexte diferite.

Natura și cinstea: Tatăl și Fiul sunt egali. Filipeni 2:6 arată că au aceeași natură. Ioan 5:23: „ca toți să-L cinstească pe Fiul așa cum Îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-L cinstește pe Fiul, nu-L cinstește nici pe Tatăl care L-a trimis.”

Pe pământ, Isus era mai mic decât Tatăl. Isus S-a golit de bunăvoie de o mare parte din slava Sa (Filipeni 2:7; Ioan 17:5). Isus a învățat ascultarea (Evrei 5:8), a obosit (Ioan 4:6), nu știa totul, cum ar fi ora întoarcerii Sale (Matei 24:36; Marcu 13:32) etc.

Chiar și în Cer, Tatăl are un rol mai important decât Fiul. De exemplu, în căsătorie, soțul și soția sunt egali și au aceeași valoare, dar au roluri diferite, iar soțul are rolul de conducător, căruia soția trebuie să i se supună. De asemenea, într-o familie, părintele are un rol diferit de cel al copilului. Astfel, chiar și în Cer, așa cum un tată este capul fiului său, Dumnezeu este capul lui Hristos. (Da, prin „Dumnezeu” se face aici referire la Dumnezeu Tatăl). (1 Corinteni 11:3) Dumnezeu Tatăl este numit și Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos în Efeseni 1:17. Până acum nu am vorbit prea mult despre Duhul, dar Duhul Sfânt are rolul de a mijloci la Tatăl pentru noi (Romani 8:26-27), și nu Tatăl mijlocește la Duhul.

Apropo, cineva a întrebat odată dacă Trinitatea lui Dumnezeu este doar un lucru temporar. După ce Satana va fi aruncat în Lacul de Foc, va dispărea distincția dintre Tatăl, Fiul și Duhul? Răspunsul este că distincțiile din cadrul Trinității sunt permanente, deoarece Evrei 13:8 spune: „Isus Hristos este același ieri, azi și în veci.” (BSB)

Acum simt că ceea ce a revelat Dumnezeu despre Trinitate îmi este clar, dar esențial este ca acest lucru să fie clar și pentru voi. Un lucru care v-ar putea ajuta este să vă asigurați că puneți în practică adevărul pe care îl cunoașteți. Deoarece îngerii au cântat și L-au lăudat pe Isus în Apocalipsa 5:9,10; 5:12; 7:10; 11:15, dedicați timp cântându-I lui Isus și lăudându-L. Deoarece îngerii L-au adorat pe Isus în Evrei 1:6, magii L-au adorat pe Isus în Matei 2:11, ucenicii L-au adorat în Matei 14:33, femeile L-au adorat pe Isus în Matei 28:9, iar orbul L-a adorat pe Isus în Ioan 9:38, ar trebui să-L adorați și voi. Așadar, închinați-vă lui Isus așa cum o fac îngerii și ceilalți, lăudați-L prin cântare, rugați-vă lui Isus (așa cum a făcut Ștefan în Faptele Apostolilor 7:59) și rugați-L pe Dumnezeu să vă ajute să vedeți și să înțelegeți tot ceea ce Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său minunat.

Î: Care sunt câteva diferențe între cultura greacă și cea romană?

R: Sportivii greci concurau dezbrăcați, erau foarte toleranți față de comportamentul homosexual și aveau o lungă istorie culturală a Atenei și a altor orașe. Se luptau mult între ei și nu au reușit niciodată să se unească cu adevărat până când macedonenii (tehnic vorbind, non-greci) i-au cucerit pe toți. Pe de altă parte, romanii erau mai înclinați să folosească tortura, mai puțin preocupați de echitate și admirau cultura greacă, chiar dacă i-au cucerit pe greci. Ambele popoare aveau soldați curajoși, dar romanii erau mai înclinați să-i asimileze pe cei din jurul lor și să creeze un imperiu unit.

Î: Câte versete și cuvinte conține Noul Testament?

R: Conform lui Wick Allison în cartea „That’s In the Bible? – The Ultimate Learn-As-You-Play Bible Quiz Book” (Dell Trade, 1994), p. 18, Noul Testament din Versiunea King James conține 7.959 de versete și 198.000 de cuvinte în limba engleză. De remarcat că Versiunea King James conține câteva versete care nu se regăsesc în majoritatea manuscriselor grecești.

Î: Care sunt dovezile manuscrise pentru Noul Testament?

R: Consultați pagina dedicată manuscriselor Noului Testament http://www.BibleQuery.org/New Testament Manuscripts.html pentru detalii.

Î: Care dintre scriitorii timpurii s-au referit la Noul Testament ca fiind Noul Testament?

R: Iată lista. Dacă un scriitor menționează Vechiul Testament, dar nu și Noul Testament, atunci se subînțelege că este vorba despre Noul Testament. Dacă este doar subînțeles, numele nu este scris cu caractere aldine și apare mențiunea „Subînțeles”.

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) menționează „cum Noul Testament, pe care Dumnezeu l-a anunțat anterior” în Dialogul cu Trypho Iudeul, cap. 51, p. 221.

Melito din Sardes (170–180 d.Hr.) (implicit) menționează „Vechiul Testament”. Acest lucru implică existența unui Noul Testament. Fragmentul 4 din Cartea extraselor, vol. 8, p. 759

Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.) menționează Noul Testament și Vechiul Testament în lucrarea sa „Împotriva ereziilor”, cartea 5, capitolul 34.1, p. 563. El îl menționează, de asemenea, la p. 564.

Canonul Muratorian (c. 170 d.Hr.), capitolul 3, p. 603, menționează Vechiul Testament, ceea ce implică existența unui Noul Testament.

Clement din Alexandria (193-202 d.Hr.): „Căci Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor bune; dar a unora în mod primordial, precum Vechiul și Noul Testament”; *Stromata*, cartea 1, capitolul 5, p. 305

Tertulian (c. 213 d.Hr.): „El ne este clar definit în toate Scripturile – în Vechiul Testament ca Hristosul lui Dumnezeu, în Noul Testament ca Fiul lui Dumnezeu.” *Împotriva lui Praxeas*, cap. 24, p. 620

Tertulian (198-220 d.Hr.) menționează Noul Testament în Cele cinci cărți ale lui Tertulian împotriva lui Marcion, cartea 4, capitolul 1, p. 346.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.) face referire la Noul Testament în „Fragmente din comentarii: Comentariu la Geneza 49:11”, p. 165

Asterius Urbanus (c. 232 d.Hr.) „temându-mă ca nu cumva să par cuiva că aș adăuga vreun cuvânt sau precept nou la doctrina Evangheliei Noului Testament”, *Exordium*, vol. 7, cap. 1, p. 335

Commodianus (c. 240 d.Hr.) (implicit): „Prima lege a lui Dumnezeu este temelia legii ulterioare. Ție, într-adevăr, ți s-a poruncit să crezi în a doua lege. Nici amenințările nu vin de la El Însuși, ci de la aceasta, și au putere asupra ta. Acum, uimit, jură că vei crede în Hristos; căci Vechiul Testament vesteste despre El. Căci este nevoie doar să crezi în Cel care a murit, pentru a putea învia și a trăi pentru totdeauna.” Instrucțiunile lui Commodianus, cap. 25, p. 207

Origen (225-254 d.Hr.) a vorbit despre Noul Testament și a spus că existau doar patru evanghelii. Comentariul lui Origen la Ioan (225-231 d.Hr.), cartea 1, cap. 1, p. 299.

Origen (240 d.Hr.) se referă la Noul Testament. Comentariul la Cântarea Cântărilor, prolog, p. 56

Novatian (250-257 d.Hr.) menționează Vechiul Testament și Noul Testament în „Tratatul lui Novatian despre Sfânta Treime”, cap. 7, p. 617. De asemenea, el menționează adevărul atât al Vechiului, cât și al Noului Testament în cap. 17, p. 627.

„Tratatul despre rebotezare” (250/4-256/7 d.Hr.), capitolul 3, pagina 668, menționează Noul Testament.

Ciprian al Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.) menționează Vechiul Testament, referindu-se la acesta așa cum l-am înțelege noi, în multe locuri. El spune: „Că a fost promis un alt profet precum Moise, și anume unul care urma să dea un nou testament și care ar trebui mai degrabă ascultat.” Apoi citează Deuteronomul 18:18,19 ca fiind din Deuteronom. Tratatele lui Ciprian, Tratatul 12, 18, p. 512

Dionisie al Romei (259-269 d.Hr.) spune că Trinitatea se găsește în Scriptură, dar doctrina „celor trei dumnezei nu este învățată nici în Vechiul, nici în Noul Testament”. Împotriva sabelienilor, cap. 1, vol. 7, p. 365

Anatolie din Alexandria (270-280 d.Hr.) (implicit) se referă la „Vechiul Testament”, ceea ce implică existența unui Noul Testament. Canonul pascal al lui Anatolie din Alexandria, cap. 8, p. 148

Victorinus din Petau (martirizat în anul 304 d.Hr.) menționează Vechiul și Noul Testament în Comentariul său la Apocalipsa Sfântului Ioan, p. 345. El a enumerat epistolele lui Pavel ca fiind Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Tesaloniceni, Filipeni, Coloseni, Timotei și citează 1 Timotei 3:15 în cap. 16, p. 345. El continuă citând 1 Corinteni 15:53 la p. 346.

Metodiu (270-311/312 d.Hr.) (Implicit) „Vă voi prezenta, o, fecioare, din Vechiul Testament, o profeție scrisă din Cartea Judecătorilor, pentru a arăta că spun adevărul”, „Ofranda celor zece fecioare”, Discursul 10, capitolul 2, p. 348

Alexandru din Alexandria (313-326 d.Hr.) „Și pe lângă credința pioasă privind pe Tatăl și pe Fiul, mărturisim un singur Duh Sfânt, așa cum ne învață Sfintele Scripturi; Cel care i-a hirotonisit atât pe sfinții din Vechiul Testament, cât și pe învățătorii divini ai celui numit Noul Testament.” Epistole privind erezia ariană, Scrisoarea 1, cap. 12, p. 296

Lactanțiu (c. 303-325 d.Hr.) „și a reglementat toate lucrurile privind instituțiile Noului Testament; iar după ce a împlinit aceasta, un nor și un vârtej de vânt L-au învăluit și L-au ridicat din fața oamenilor la cer.” Modul în care au murit persecutorii, cap. 2, p. 311

Eusebiu (318-339/340 d.Hr.)

După Niceea

Hegemonius (sec. al IV-lea) menționează că nu există nici două Vechi Testamente, nici două Noul Testamente. (Vorbește creștinul Diodor) Disputa cu Manes, cap. 45, p. 220

Atanasie (367 d.Hr.) menționează „Noul Testament” în Scrisoarea festivă a lui Atanasie 39, cap. 5, p. 552

Canonul de la Cheltenham (= Catalogul Mommsen) (ca. 360-370 d.Hr.)

Efraim/Efrem (350-378 d.Hr.)

Vasile din Capadocia (357-379 d.Hr.) face referire la Noul Testament în Scrisoarea 42, cap. 3, p. 144-145.

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) menționează Vechiul și Noul Testament în Prelegerea 2.4, p. 8 și 3.6, p. 15.

Sinodul de la Laodiceea (din Frigia) (343-381 [sau 363] d.Hr.), canonul 59, p. 158, menționează Vechiul și Noul Testament.

Sinodul de la Laodiceea (din Frigia) (343-381 d.Hr.), canonul 60, p. 159, enumeră cărțile Vechiului Testament și ale Noului Testament. Canonul 59, p. 158, precizează că în biserică pot fi citite numai cărțile canonice ale Vechiului și Noului Testament.

Grigorie de Nyssa (382-383 d.Hr.) (implicit) menționează Vechiul Testament în lucrarea „Împotriva lui Eunomius”, cartea 11, capitolul 5, p. 238.

Ambrozie al Milanului (370-390 d.Hr.) menționează Vechiul și Noul Testament în lucrarea „Despre credința creștină”, cartea 1, capitolul 8.57, p. 210.

Grigorie Nazianzenul (330-391 d.Hr.)

Pacian din Barcelona (342-379/392 d.Hr.) menționează Noul Testament în lucrarea „Despre pocăiți”, capitolul 4.1, p. 74

Didim cel orb (398 d.Hr.) face referire la Vechiul și Noul Testament. „Comentariu la Zaharia” 8, p. 201

Cartea siriacă a Treptelor (Liber Graduum) (350-400 d.Hr.)

Epifanie din Salamina (360-403 d.Hr.) menționează Vechiul și Noul Testament. „Panarion”, secțiunea 3, scholion 1 și 5, p. 334

Comentariul lui Rufinus la Crezul Apostolic (374-406 d.Hr.)

Ioan Gură de Aur (martirizat în 407 d.Hr.)

Sinodul de la Cartagina (393-419 d.Hr.)

Ieronim (417-420 d.Hr.) menționează Noul Testament în scrisoarea 53.9 (394 d.Hr.), p. 101.

Augustin din Hippo (388-430 d.Hr.) menționează Noul Testament în „Orașul lui Dumnezeu”, cartea 17, capitolul 4, p. 341; cartea 17, capitolul 6, p. 344

Augustin din Hippo (388-430 d.Hr.) menționează Noul Testament în „Comentariul la Psalmi”, p. 405, 521, 531, 681

Ioan Cassian (419-430 d.Hr.) Noul Testament este menționat nominal în „Institutele” lui Ioan Cassian, cartea 1.1, p. 201, și în „Conferința abatelui Paphnutius”, capitolul 15, p. 327

Vincențiu din Lerins (c. 434 d.Hr.)

Socrate (c. 400-439 d.Hr.) „Istoria ecleziastică” a lui Socrate

Teodoret din Cyrrus (423-458 d.Hr.)

Sinodul de la Calcedon (451 d.Hr.)

Papa Leon I al Romei (440-461 d.Hr.)

Printre eretici și cărți apocrife

Marinus (c. 300 d.Hr.) (implicit) un bardesanit, în disputa sa cu Adamantius, a făcut apel la „Vechiul Testament” și s-a referit la David ca la un profet. Dialogul despre adevărata credință, cap. 862a 20, p. 173

Teodor din Mopsuestia (392-423/429 d.Hr.) face referire directă la Noul Testament, citând Matei 28:2-3. Comentariu la Zaharia, cap. 1, p. 331