< Întrebare biblică din Marcu

Întrebările care se referă la mai multe Evanghelii sunt discutate în prima Evanghelie în care apar sau se găsesc în secțiunea dedicată Evangheliilor.

Î: Care sunt unele dintre elementele distinctive ale Evangheliei după Marcu?

R: Evanghelia după Marcu este o evanghelie a acțiunii. Marcu folosește adesea cuvântul „imediat”. Ea pune accentul pe Hristos ca slujitor. El a vindecat, a hrănit, a alungat demonii și și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți. În Evanghelia după Marcu sunt consemnate treisprezece minuni. Hristos este speranța oamenilor simpli. Un pasaj cheie este Marcu 10:45.

În ceea ce privește limbajul, unii observă asemănări între cuvintele folosite de Petru și cele ale lui Marcu. De fapt, Marcu a fost interpretul lui Petru. Marcu are cel mai simplu vocabular dintre evanghelii.

În ceea ce privește asemănările, aproximativ 90% dintre versetele din Marcu au un paralel în Matei.

În ceea ce privește religiile false, Marcu 1:9-11, precum și Matei 3:16-17 sunt pasaje bune pentru a le arăta penticostalilor unitarieni că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt identici și nici nu sunt doar trei „moduri” ale unei singure persoane.

Î: În Evanghelia după Marcu, ce știm despre Marcu ca persoană?

R: Marcu era interpretul lui Petru, așa că, într-un anumit sens, Evanghelia după Marcu ar putea fi numită „Evanghelia lui Petru”. Cu toate acestea, Marcu însuși a fost probabil un martor ocular, iar noi suntem destul de siguri de acest lucru pe baza unui detaliu pe care nimeni altcineva nu l-ar fi remarcat. Marcu 14:51 povestește despre tânărul din Grădina Ghetsimani care a fugit gol. Creștinii din primele veacuri au recunoscut, de asemenea, că Marcu era autorul acestei evanghelii.

Evanghelia după Marcu conține un număr mai mare de cuvinte latine decât celelalte evanghelii, precum „recensământ”, „denar”, „legiune” și „pretoriu”. Marcu este un nume latin, iar Ioan este un nume ebraic. În „Bible Knowledge Commentary: New Testament”, la pagina 99, se menționează că în Marcu 5:9; 6:27; 12:15,42; 15:16,39 au fost folosite termeni latini în locul echivalentelor lor grecești. În două fraze, în Marcu 3:6 și 14:65, Marcu folosește o construcție latină, nu greacă, de parcă latina ar fi fost limba sa maternă și ar fi învățat greaca mai târziu. În Marcu 6:48 și 13:35 se folosește timpul roman. Expresiile aramaice sunt traduse în greacă în Marcu 3:17; 5:41; 7:11,34; 9:43; 10:46; 14:36; 15:22,34.

Î: De ce nu există în Marcu o genealogie, așa cum se găsește în Matei și Luca?

R: Scopurile lui Marcu în scrierea Evangheliei par să fie oarecum diferite de cele ale lui Matei și Luca.

Matei a scris mai mult pentru evrei, care puneau accentul pe genealogie, iar Matei îl prezintă pe Hristos ca rege, iar genealogia este importantă pentru regi.

Marcu îl prezintă pe Hristos ca pe un slujitor și pune accentul pe faptele și slujirea Lui.

Luca a pus accentul pe umanitatea lui Isus și a fost, fără îndoială, scris mai mult pentru un public grecesc. Luca consemnează cele mai multe parabole.

Ioan îl prezintă pe Isus ca fiind Dumnezeu și se concentrează pe cele șapte semne pe care le-a făcut Isus.

Î: Marcu, prin folosirea cuvântului „imediat”, dă impresia că slujirea lui Isus a durat doar câteva luni, de la culegerea grânelor în timpul secerișului din Marcu 2 până la Paște, în capitolul 11. Isus, întrerupt, p. 42

R: Am citit toată literatura creștină prenicenă, cu excepția a două cărți, precum și o mare parte din literatura gnostică și ebionită păstrată, și nu am găsit niciun scriitor prenicen, creștin sau gnostic, care să fi considerat că Marcu a indicat faptul că slujirea lui Isus a durat doar câteva luni. Cercetătorii ar trebui să fie atenți să nu interpreteze scrierile antice prin prisma propriilor teorii inovatoare. Sunt sigur că diferite persoane pot găsi tot felul de impresii în Biblie dacă se străduiesc suficient.

Î: În Marcu 1:2, Marcu adaugă ceva la Maleahi 3:1?

R: Marcu l-a parafrazat pe Maleahi, chiar înainte de a face referire la Isaia.

În textul masoretic, Maleahi 3:1 sună astfel: „Iată, Îmi trimit mesagerul Meu, și el va pregăti calea înaintea Mea…” (Traducerea literală a lui Green)

În Septuaginta, Maleahi 3:1 spune: „Iată, trimit pe mesagerul Meu, și el va cerceta calea înaintea Mea...” (Sir Lancelot C.L. Brenton)

Marcu 1:2 spune: „Iată, trimit pe mesagerul Meu înaintea feței Tale, care Îți va pregăti calea înaintea Ta.” (Traducerea literală a lui Green) Observați adăugarea expresiilor „înaintea feței Tale” și „a Ta/Tu” în loc de „a mea/Mă”.

Două aspecte de luat în considerare în răspuns.

1. Marcu a schimbat pronumele, ceea ce nu alterează sensul în acest context.

2. Deoarece „înaintea mea” este ultima frază, adăugarea expresiei „înaintea feței tale” pentru accentuare repetitivă nu schimbă nici ea sensul.

Î: Marcu 1:2 spune „în profeți” sau „în profetul Isaia”?

R: Există o variantă manuscrisă aici.

„În profeți” se găsește în următoarele manuscrise: Alexandrinus, siriac, copt bohairic, armean, etiopian, Irineu și alte manuscrise. Cel mai important, Lecționarul bizantin spune același lucru.

„În profetul Isaia” sau „În Isaia, profetul” se găsește în majoritatea celorlalte manuscrise, inclusiv Sinaiticus, Vaticanus, copt sahidic, gotic, Bezae Cantabrigiensis etc., care menționează pe Isaia. În Noul Testament grecesc (Aland et al., ediția a III-a), acestei variații i se atribuie un grad de incertitudine „A”, ceea ce înseamnă că „textul este practic cert” în ceea ce privește menționarea lui Isaia.

Acesta este un punct interesant în care Textus Receptus se abate de la familia de texte bizantine, însă KJV și NKJV urmează Textus Receptus.

Î: În Marcu 1:2, a spus Isaia toate acestea?

R: Nu, aceasta este o enumerare a trei profeții (Exodul 23:20 (LXX), Maleahi 3:1 (textul masoretic) și Isaia 40:3 (LXX)). În „Bible Knowledge Commentary: New Testament”, la pagina 102, se menționează că acest lucru reflectă o practică obișnuită de a cita mai multe pasaje care au o temă comună. Fiecare profeție îmbină așteptarea plină de speranță a unui precursor cu o avertizare în caz de neascultare. Aceasta se numește „lanț de mărturii”.

Î: În Marcu 1:2, care sunt diferențele dintre aceste versete din Vechiul Testament din textul masoretic și traducerea Septuagintei (LXX)?

R: Marcu 1:2 este un lanț de mărturii (numit și „conflație”) format din trei versete.

Exodul 23:20 din textul masoretic spune: „Iată, voi trimite un înger înaintea ta, ca să te păzească pe drum și să te ducă la locul pe care l-am pregătit.” Traducerea Septuagintei (LXX) spune: „Și iată, trimit îngerul Meu înaintea ta, ca să te ducă în țara pe care am pregătit-o pentru tine.”

Maleahi 3:1 în textul masoretic spune: „curățați calea”, în timp ce traducerea Septuagintei (LXX) spune: „cercetați calea”

Isaia 40:3, în textul masoretic, spune: „cel ce strigă… o cale dreaptă în pustiu”. Traducerea Septuagintei (LXX) spune: „unul care strigă… căile drepte”.

Traducerea ebraică este preluată din „Literal Translation” a lui Jay P. Green. Traducerea din Septuaginta provine din traducerea lui Sir Lancelot C.L. Brenton a lucrării „The Septuagint: Greek and English”.

Î: În Marcu 1:4, ce înseamnă mai exact iertarea păcatelor?

R: Iertarea păcatelor este același lucru cu iertarea păcatelor. Înainte de vremea lui Isus, israeliții efectuau spălări rituale repetate pentru purificare. Ierusalimul avea multe „mikve”, care erau bazine ceremoniale pentru spălare. De asemenea, evreii practicau „botezuri” unice pentru convertiții dintre neamuri, pentru a le spăla impuritatea specifică neamurilor. Botezul cu apă este un gest pe care îl facem ca semn al mântuirii noastre. Este, de asemenea, o dovadă a unei conștiințe curate față de Dumnezeu (1 Petru 3:21).

Vezi „Hard Sayings of the Bible”, pag. 404-406, pentru un răspuns mai detaliat.

Î: În Marcu 1:4, 9 și Luca 3:3, având în vedere că botezul era pentru iertarea păcatelor, de ce a fost botezat Isus, dacă El era fără păcat conform cu Evrei 4:15; 2 Corinteni 5:21, Ioan 8:46 și 1 Petru 1:19?

R: Se pare că Ioan Botezătorul avea aceeași întrebare în minte când L-a întrebat pe Isus de ce Se boteza, în Matei 3:14. Isus a făcut aluzie la răspuns în Matei 3:15-16. Isus nu a spus că El Însuși a fost botezat pentru iertarea păcatelor, ci a spus că a fost pentru a „împlini toată neprihănirea”. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Hristos, iar Hristos a fost botezat.

Î: În Marcu 1:5, având în vedere că toată Iudeea a ieșit să-l vadă pe Ioan, înseamnă asta că toată lumea?

R: Nu. Nu se spune fiecare persoană în parte, ci înseamnă mai degrabă că mulți oameni din toate părțile Iudeii au ieșit să-l vadă pe Ioan.

Î: În Marcu 1:8, cum botează Isus cu Duhul Sfânt?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Când o persoană se pocăiește și crede în Hristos, ea este regenerată în Hristos și botezată cu Duhul Sfânt.

2. Atunci Duhul Sfânt locuiește în ea.

3. Toți creștinii au Duhul Sfânt. (Romani 8:10, 11, 15)

4. Primirea Duhului Sfânt are loc înainte de botezul cu apă, așa cum arată Faptele Apostolilor 10:44-48.

Î: În Marcu 1:10, având în vedere că Duhul Sfânt a coborât din cer sub forma unui porumbel, oare acest lucru arată că Duhul Sfânt nu este o persoană, așa cum ar putea crede Martorii lui Iehova?

R: Nu. Faptul că are capacitatea de a apărea sub forma unui porumbel nu limitează în niciun fel inteligența, emoțiile sau alte caracteristici ale Duhului Sfânt. În mod similar, în Vechiul Testament, faptul că Dumnezeu a apărut sub forma unui rug aprins nu L-a diminuat în niciun fel pe Dumnezeu.

Î: În Marcu 1:12, de ce l-a trimis Duhul Sfânt pe Isus în pustie pentru a fi ispitit?

R: Scriptura nu spune acest lucru. Poate că era necesar să se rezolve această chestiune înainte ca Isus să-Și poată începe lucrarea. Dacă ești creștin, există ispite asupra cărora trebuie să ieși în mod constant victorios înainte ca Dumnezeu să te poată folosi într-un mod mai mare?

Î: În Marcu 1:14, „Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” este aceeași cu „Evanghelia lui Hristos”?

R: Da, cu excepția faptului că, la acel moment, Isus nu predica încă despre moartea, învierea și a doua Sa venire. Așadar, ceea ce predica Isus aici era o parte a mesajului Său final.

Î: În Marcu 1:14-15, de ce a început Marcu cu slujirea din Galileea, omisând prima slujire din Iudeea descrisă în Ioan 1:1-4:54?

R: Isus și-a început slujirea în Galileea. Ioan 1:43-2:12 s-a petrecut în Galileea. Ioan 2:13-4:3 s-a petrecut în Iudeea, iar Ioan 4:4-42 s-a petrecut în Samaria. Marcu nu a consemnat acele pasaje. Deși Marcu nu spune de ce, s-ar putea ca el să nu fi fost alături de Isus în timpul începutului slujirii și să nu fi consemnat ceea ce a spus Petru despre aceasta.

Ca o paranteză, Galileea avea doar 30 de mile lățime și 60 de mile lungime. Pentru comparație, Galileea este puțin mai mare decât statul Rhode Island (37 de mile lățime și 48 de mile lungime) și decât Luxemburg (35 de mile lățime și 57 de mile lungime).

Î: În Marcu 1:15, cum putea fi Împărăția lui Dumnezeu aproape?

R: Împărăția lui Dumnezeu era aproape, este aici, în noi, și va veni.

Era aproape: Isus este Regele regilor, iar acolo unde se află El, se poate spune că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.
Este aici, în noi: Împărăția lui Dumnezeu se află astăzi în credincioși. Cu toate acestea, ea nu s-a manifestat încă sub nicio formă vizibilă pe pământ. O persoană care crede în Hristos a devenit cetățean al Împărăției lui Dumnezeu.

Va veni: Împărăția lui Dumnezeu nu se va realiza în mod vizibil în această lume până când Mesia nu va veni din nou și nu-Și va înființa Împărăția pe pământ.

Î: În Marcu 1:16-18, în ce fel câștigarea de ucenici seamănă cu pescuitul?

R: Ambele sunt o artă. Ambele necesită răbdare, îndemânare, discernământ, perseverență și liniște. Liniștea înseamnă să te pui pe tine însuți în plan secund și pe Hristos în prim-plan.

Î: În Marcu 1:16-45, care sunt cele cinci afirmații de autoritate pe care le-a făcut Isus în Marcu 1?

R: Iată cinci moduri în care Isus Și-a afirmat autoritatea aici.

Marcu 1:16-20 Isus își revendică autoritatea de a chema oameni să fie ucenicii Săi.

Marcu 1:21-22 Isus își revendică autoritatea în învățătura Sa.

Marcu 1:23-28 Isus își revendică autoritatea asupra duhurilor necurate.

Marcu 1:29-34 Isus își revendică autoritatea asupra bolilor, atât asupra febrei, cât și asupra bolilor în general

Marcu 1:39-45 Isus își revendică autoritatea în mod specific asupra leprei.

Î: În Evanghelia după Marcu îl găsim pe Isus păstrându-și mesianismul secret (Mc 1:24; 1:34; 5:43; 8:30; 9:9), dar în celelalte evanghelii îl găsim de obicei atrăgând atenția oamenilor asupra Sa în mod deschis ca Fiu al lui Dumnezeu, prin cuvintele sau faptele Sale. De ce?

R: La începutul slujirii Sale către iudei, Isus S-a prezentat ca cineva care făcea lucrările lui Dumnezeu, iar mai târziu ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Această discreție inițială nu se regăsește doar în Marcu, ci nici în Matei 5:1-11:24 nu se menționează nimic despre faptul că ar fi Mesia sau Fiul lui Dumnezeu. După uciderea lui Ioan Botezătorul, vedem că Isus se revelează mai mult începând cu Matei 11:27. În Luca 6:5, Isus a afirmat că El era Domnul Sabatului, dar nu a mers mai departe până când Tatăl nu a săvârșit minunea transfigurării în Luca 9. Desigur, în momentul în care Isus l-a întrebat pe Simon Petru cine spuneau oamenii că era Isus, El a devenit mai direct.

Î: În Marcu 1:24, de ce l-au recunoscut demonii pe Isus în public?

R: Scriptura nu precizează acest lucru. Poate că doreau să dezvăluie prea devreme secretul lui Isus, acela că El era Mesia, dar acesta nu este un motiv foarte plauzibil. Este mai probabil că sperau că, dacă îl recunoșteau pe Isus, El ar fi lăsat demonii în pace, astfel încât aceștia să poată rămâne în interiorul oamenilor. Poate că aceasta era rațiunea demonilor sau, pe de altă parte, demonii nu acționează neapărat întotdeauna rațional.

Î: În Marcu 1:24-26, era un singur demon sau mai mulți în interiorul omului?

R: Ar putea fi oricare dintre variante. Patru aspecte de luat în considerare în răspuns.

1. Când Marcu 1:24 folosește „noi”, s-ar putea referi la mai mulți demoni, la un singur demon și la om, la mai multe personalități din interiorul omului sau la un singur demon.

2. În Marcu 1:25-26, Isus s-a adresat demonului ca fiind unul singur.

3. Demonul ar fi putut fi doar unul, dar s-a prezentat în mod eronat ca fiind mai mulți.

4. Nimic nu spune că un demon trebuie să fie o ființă individuală, precum un animal. Nimic din Scriptură nu interzice ca unii demoni să fie asemănători cu plantele sau cu celulele care se divid, deși Scriptura nu se pronunță cu privire la această speculație.

Î: În Marcu 1:34, 3:11-12, Luca 4:34-35 și Luca 4:41, de ce nu le-a permis Isus demonilor să vorbească?

R: Toate aceste întâmplări au avut loc la începutul slujirii lui Isus. Marcu 1:34 spune că motivul a fost faptul că demonii știau cine era Isus. Unui om vindecat la începutul slujirii lui Isus i s-a poruncit să nu spună nimănui (Marcu 1:44-45). Când Petru a mărturisit că Isus era Hristosul, Isus le-a poruncit ucenicilor în acel moment să nu spună nimănui (Matei 16:20; Marcu 8:30). Astfel, motivul a fost probabil faptul că Isus nu dorea încă să se anunțe că El era Mesia. El voia ca oamenii să-I vadă viața, învățăturile și minunile și să aibă timp să decidă singuri.

Vezi „Hard Sayings of the Bible”, pp. 406-408, pentru mai multe detalii despre motivul pentru care Isus a dorit ca acest lucru să rămână un secret la acel moment.

Î: În Marcu 1:37, având în vedere că „toți” Îl căutau pe Isus, oare fiecare persoană în parte Îl căuta pe Isus?

R: Aproape fiecare persoană din regiunea imediată Îl căuta pe Isus dintr-un motiv sau altul. Din păcate, asta nu înseamnă că toată lumea căuta mântuirea de la Isus. Mulți ar fi putut pur și simplu să-L caute pe Isus pentru emoția de a vedea o minune.

Î: În Marcu 1:38, de ce nu a rămas Isus prea mult timp într-un singur loc?

R: Se pare că Isus nu se baza pe repetare pentru a atrage oamenii la El. Odată ce oamenii aveau suficiente informații pentru a lua o decizie cu privire la El, Isus trecea mai departe, la alții care încă nu-L văzuseră.

Î: În Marcu 1:40-41, ce fel de îndoială avea leprosul?

R: Leprosul nu se îndoia că Isus avea puterea lui Dumnezeu de a-l vindeca, dar se îndoia dacă Isus ar vrea să-l vindece. Unii sceptici de astăzi se îndoiesc de puterea lui Dumnezeu. Dar alții se îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu sau de dorința Lui de a avea grijă de noi.

Isus a arătat că Îi păsa personal de acel om. Conform legii, o persoană care atingea un lepros devenea necurată. Isus nu s-a limitat doar să rostească vindecarea leprosului, ci l-a și atins.

Î: În Marcu 1:40-44, leprosul era bun sau nu?

R: Leprosul s-a schimbat. El nu era nici complet bun, nici rău înainte sau după minune, dar s-a schimbat după minune. Înainte de minune, leprosul a venit cu umilință să-L roage pe Isus cu credință, crezând în puterea lui Hristos. Cu toate acestea, leprosul părea să aibă îndoieli dacă Isus dorea sau nu să-l vindece. Pe de altă parte, leprosul i-a oferit lui Isus o ieșire plină de grație, în cazul în care Isus nu dorea să-l vindece în acel moment. După această mare minune, leprosul a simțit nevoia să spună tuturor. În mod normal, s-ar putea crede că este un lucru bun. Dar Isus i-a cerut leprosului să se supună într-un singur mod simplu: să nu spună tuturor despre această minune – cel puțin nu încă. Leprosul nu a putut să se supună nici măcar în privința acestui singur lucru simplu.

Î: În Marcu 1:44-45, de ce l-a nesocotit omul pe Isus și a povestit tuturor despre vindecarea sa?

R: Scriptura nu spune, dar astăzi putem vedea oameni care doresc binecuvântările și lucrurile bune ale creștinismului, dar care nu au niciun concept de ascultare sau responsabilitate. În afara creștinismului, acest lucru ar putea fi mai răspândit. Unii văd atracția mișcării New Age și a altor mișcări spirituale ca pe o promisiune a spiritualității fără nicio obligație.

Nu a fost vorba de un caz de psihologie inversă; Isus nu a vrut ca omul să le spună altora acest lucru înainte de vreme.

Î: În Marcu 2:4, cum au putut să descopere acoperișul și să-l coboare pe om?

R: Casele obișnuite din acea vreme erau, de obicei, construite din paie, cu lut uscat și puțin lemn. Nu trebuiau decât să scoată paiele și să sape prin lutul uscat.

Este posibil ca acest lucru să fi fost jenant atât pentru paralitic, cât și pentru prietenii lui, dar probabil că ei nu se gândeau la asta, ci doar la faptul că doreau ca prietenul lor să fie vindecat. Ai fi dispus să treci prin acoperiș pentru un prieten?

Î: În Marcu 2:7, de ce au concluzionat cărturarii că Isus blasfemia când a spus că păcatele omului erau iertate?

R: Iudeii erau conștienți de faptul că, pentru a exista iertare și restaurare, cel care a greșit trebuie să ceară iertare celui pe care l-a nedreptățit, iar cel nedreptățit trebuie să i-o acorde. Când Isus a acordat iertarea, El se afla în locul lui Dumnezeu. Simplul fapt de a „păcătui” nu ar fi o greșeală împotriva lui Isus Însuși – decât dacă Isus era Dumnezeu.

În Marcu 2:8-9, deși este la fel de ușor să spui un lucru cât și altul, este la fel de imposibil pentru un simplu om să facă un lucru cât și altul.

Î: În Marcu 2:10, ar fi fost o blasfemie ca Isus să spună că păcatele lui erau iertate, dacă Isus nu ar fi fost Dumnezeu?

R: În acest context, da. Cu toate acestea, Isus a proclamat mai târziu iertarea lui Dumnezeu pentru cei care se pocăiesc și se întorc la Hristos, iar noi putem proclama în numele lui Dumnezeu ceea ce El a proclamat. Astfel, este acceptabil atât pentru protestanți, cât și pentru preoți să proclame că păcatele unei persoane sunt iertate, întrucât ei nu spun că au puterea aceasta în sine, ci proclamă ceea ce a spus Dumnezeu. Cu siguranță ar fi o vorbă greu de înțeles în mintea unora dintre ascultătorii lui Isus. Uneori, însă, Dumnezeu ne dă cuvinte greu de înțeles, pentru ca noi să le asimilăm și să ajungem la o înțelegere nouă și mai profundă a cine este El.

Î: În Marcu 2:15, avea Isus propria Lui casă?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Mama lui Isus locuia undeva, iar „baza” lui Isus era în Capernaum, așa că poate Isus avea o casă acolo.

2. Cuvântul „al lui” se referă aici, mai probabil, la Levi, nu la Isus, așa că este vorba despre casa lui Levi, nu a lui Isus.

3. Desigur, într-un sens diferit, Isus, ca Dumnezeu, deține toate casele din lume. Totuși, acesta nu este sensul expresiei „casa lui” în acest context.

Î: În Marcu 2:17, de ce a spus Isus că nu-i chema pe cei drepți?

R: Isus nu excludea pe nimeni, așa cum arată Romani 3:3-10, 23-24, deoarece nimeni nu era neprihănit. Ceea ce a vrut să spună Isus aici era că El nu-i mântuia pe cei care se credeau atât de neprihăniți încât nu aveau nevoie de un Mântuitor.

Î: În Marcu 2:18-20, de ce nu posteau ucenicii lui Isus?

R: Mulți evrei posteau din obicei și tradiție, nu din devotament față de Dumnezeu, iar ucenicii nu aveau nevoie să postească din acest motiv. Creștinii postesc și astăzi, pentru a-și concentra rugăciunile și ca o altă modalitate de a-și exprima întristarea sau seriozitatea cererii lor către Dumnezeu.

Pe un ton mai ușor, poți privi orice creștin care are nevoie să slăbească câteva livre și să vezi o persoană care are un potențial minunat de a-și exprima rugăciunile prin post.

Serios vorbind, creștinii postesc și pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu. Isus nu era împotriva postului, dar, întrucât ucenicii se aflau deja alături de El, nu aveau nevoie să postească în acest scop la acel moment.

Î: În Marcu 2:21-22 și Matei 9:16-17, care este semnificația celor două parabole despre haine și burdufuri?

R: Fariseii spuneau că ar trebui să urmeze tradiția postului în acel moment, în timp ce Isus spunea că Evanghelia era ceva fundamental nou.

La nivel exterior, uneori lucrurile noi nu pot fi aplicate peste cele vechi, deoarece cele vechi nu le pot suporta.

La nivel interior, uneori conținutul nou nu poate fi cuprins de formele vechi, fără ca acestea să se rupă.

În mod specific, în ceea ce privește Evanghelia, nu o poți pur și simplu adăuga la ceea ce știi deja despre Vechiul Testament; ea nu este doar o reformulare a ceea ce se află în Vechiul Testament, ci un „mister” care a fost doar sugerat până la venirea lui Hristos.

Apropo, există o oarecare incertitudine cu privire la faptul dacă „vechiul” din aceste două parabole se referea la Vechiul Testament sau la Vechiul Testament plus tradițiile fariseilor adăugate ulterior. Indiferent de tradițiile evreiești sau de alte tradiții religioase pe care le-ar putea avea o persoană, Vestea Bună nu este ceva ce poți pur și simplu adăuga la orice tradiție preexistentă. În cele din urmă, păstrați-vă inimile deschise față de Dumnezeu; El ar putea dori să vă arate lucruri noi la care nu vă așteptați.

Î: În Marcu 2:22, cum ajung organizațiile să fie ca niște burdufuri vechi și își pierd capacitatea de a se adapta la lucruri noi?

R: Când confundă scopurile cu obiectivele. Deși obiectivele ar putea fi inițial bune pentru a corespunde scopului, ele pot deveni depășite sau pot apărea obiective mai importante. Atunci ele continuă să urmeze obiectivele inițiale de dragul tradiției sau pentru a respecta procesul. Chiar și cu obiective noi și bune, însă, obiectivele bune dintr-un proces bun nu pot acoperi toate situațiile. Când organizațiile și oamenii își pierd flexibilitatea de a se adapta și își pierd capacitatea de a face compromisuri în privința lucrurilor care nu contează, atunci își pot pierde utilitatea.

Î: În Marcu 2:23-24, ce ar fi considerat greșit în legătură cu culegerea boabelor?

R: Vechiul Testament nu spune că ar fi fost ceva greșit în acest lucru. Cu toate acestea, fariseii considerau orice culegere de grâu, oricât de mică, ca fiind seceriș. Deoarece secerișul grâului era muncă, ei au interzis acest lucru în ziua Sabatului.

Î: În Marcu 2:26, se petrecea acest lucru în zilele lui Abiathar sau ale tatălui său, Ahimelech?

R: Ghidul sceptic al lui Asimov pentru Biblie, la p. 909, susține că aceasta este o „eroare factuală”, dar se înșală în acest caz. Atât Abiathar, cât și Ahimelech erau în viață pe atunci, deși tatăl lui Abiathar, Ahimelech, a fost ucis la scurt timp după aceea. Conform „Enciclopediei dificultăților biblice”, p. 362, expresia greacă de aici, „epi Abiathar archiereos”, înseamnă pur și simplu „în timpul lui Abiathar, marele preot”. Abiathar nu numai că era în viață pe atunci, dar era și prezent când s-a întâmplat acest lucru. Această expresie este similară cu a spune „în timpul lui David, conducătorul lui Israel”, chiar dacă David a devenit conducătorul lui Israel mai târziu.

Pe scurt, era în timpul lui Abiathar, care a devenit mai târziu mare preot. Așa cum concluzionează cartea *When Critics Ask* (p. 370), „era în timpul lui Abiathar, dar nu în timpul mandatului său”.

Î: În Marcu 2:27, având în vedere că Sabatul a fost făcut pentru om (anthropos în greacă), înseamnă oare că întreaga omenire trebuie să țină Sabatul?

R: Nu, din trei motive.

1) Chiar dacă întregii omeniri i s-ar fi poruncit să-l păzească, după învierea lui Isus, Noul Testament spune în Coloseni 2:16-17 că Sabatele (precum și lunile noi și legile alimentare) nu mai trebuie respectate. Vechiul Legământ este acum depășit, conform Evrei 8:13.

2) Chiar și în vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu nu a comunicat nimănui, în afară de evrei, că trebuie să țină Sabatul. Sabatele, sărbătorile și lunile noi erau o rânduială veșnică pentru Israel, conform 2 Cronici 2:3.

3) În Marcu 2:27, cuvântul „anthropos” este doar un termen generic pentru bărbat (sau om). Dar nu se poate interpreta în mod excesiv faptul că „anthropos” se referă doar la bărbați, deoarece și femeile trebuiau să păzească Sabatul. Cu toate acestea, Sabatul nu a fost poruncit nimănui altcuiva decât evreilor, deoarece era un semn doar între Dumnezeu și Israel, conform Exodului 31:12-13. În cer și în prezent, odihna sabatică din Evrei 3-4 (care este zilnică acum și în viitor) pentru toți credincioșii menționați în Evrei este oferită tuturor.

În general, noi și adventiștii de ziua a șaptea putem fi de acord (sau cel puțin ar trebui să fim de acord) că:

a) Dacă am fi fost evrei în vremurile Vechiului Testament, ar fi trebuit să păzim Sabatul.

b) Dar chiar dacă am fi fost evrei în vremurile Noului Testament, după ce Hristos a înviat din morți, ar fi trebuit să-l ascultăm pe Pavel (precum și pe ceilalți scriitori ai Noului Testament și pe Isus).

c) Când Noul Testament modifică, abrogă sau adaugă ceva la Vechiul Testament, Noul Testament are prioritate absolută.

d) Ar trebui să ne preocupe mai mult ceea ce Dumnezeu a învățat și a poruncit în Biblie, decât lucrurile despre care Dumnezeu nu a vorbit.

Î: În Marcu 3:6, ce este atât de ipocrit la farisei și irodieni (cunoscuți și ca saduchei) aici?

R: Se poate fi „conform legii” și totuși rău (unii avocați specializați în apărarea penală știu acest lucru). Evreii aveau legi împotriva uciderii animalelor în ziua Sabatului, dar, întrucât nu exista nicio lege scrisă împotriva complotului de a-l ucide pe Mesia în ziua Sabatului, se pare că ei au considerat că acest lucru era în regulă. Acesta este un moment din începutul slujirii lui Isus și, chiar dacă nu-L acceptau pe Isus ca Mesia al lor, complotau să ucidă un om care, din perspectiva lor, nu încălcase nicio lege care să merite moartea.

Fariseii aveau inimi încăpățânate, în sensul că au ales să nu fie dispuși să învețe. De multe ori, și astăzi, oamenii nu sunt dispuși să învețe. Uneori nu este o alegere, dar alteori este.

Deoarece regele Irod îl executase pe Ioan Botezătorul, s-ar putea ca ei să fi sperat că îl vor putea convinge pe Irod să facă același lucru cu Isus.

Î: În Marcu 3:11-12, de ce nu a acceptat Isus mărturia adevărată despre El, când aceasta provenea de la demoni? Există astăzi mărturii pe care Dumnezeu nu le acceptă?

R: Răspunsul cuprinde câteva aspecte.

Demonii deturnează mesajul: Când oamenii auzeau demonii lăudându-L pe Isus, părea că aceștia erau de partea Lui. După ce Isus pleca, oamenii ar fi putut fi în continuare dispuși să asculte de acei demoni, pentru că, la urma urmei, ei Îl lăudau pe Isus. Pavel a alungat un demon dintr-o fată în Faptele Apostolilor 16:16-19 dintr-un motiv similar. Astăzi, liderii sectelor adesea Îl cinstesc verbal pe Isus, dar apoi predică lucruri care arată că nu cred în ceea ce Isus a învățat și a poruncit.

Dumnezeu cunoaște inima: Isus nu a acceptat niciodată mărturia demonilor. În ceea ce privește oamenii, 1 Samuel 16:7 spune că oamenii se uită la înfățișarea exterioară, dar Dumnezeu se uită la inimă. Dumnezeu este mai puțin preocupat de sunetele pe care le rostim decât de inima noastră atunci când le rostim. Astăzi, unii Îl pot lăuda pe Dumnezeu în mod prefăcut, dar nu sincer.

Î: În Marcu 3:14,19, având în vedere că Isus a rânduit doisprezece ucenici, cum se face că unul dintre ei, Iuda Iscarioteanul, L-a trădat mai târziu pe Isus?

R: Faptele Apostolilor 2:23 spune că Isus a fost dat în mâinile morții prin voia hotărâtă și presciența lui Dumnezeu. A fost alegerea lui Iuda să-L trădeze pe Isus, dar Iuda a fost pus într-o situație în care a putut să-și exercite această alegere.

Mulți oameni s-ar fi putut simți trădați de Isus în Ioan 13:21. Ei ar fi putut interpreta minunile și afirmațiile Lui ca fiind dovada că avea puterea de a-i alunga pe romani, dar a ales să nu încerce să facă acest lucru. Dacă crezi că Dumnezeu există pentru a-ți servi scopurile tale, mai devreme sau mai târziu probabil te vei simți și tu trădat de Dumnezeu, asta până când vei realiza că noi suntem aici pentru a sluji scopurilor Lui, și nu invers.

Î: În Marcu 3:14-19, de ce a vrut Isus să aibă doisprezece ucenici?

R: Nu știm cu certitudine, dar putem vedea cel puțin trei motive.

Pentru ca ei să poată învăța stând aproape de El.

Ca Isus să-i poată trimite să predice

Ca ei să aibă puterea de a vindeca bolnavii și de a alunga demonii.

Î: În Marcu 3:14-19, de ce crezi că Isus nu a ales niciun expert în Scriptură sau oameni care predicau deja?

R: Dintre cei doisprezece ucenici, patru erau pescari, unul era vameș, iar altul era un zelot. Despre ceilalți șase nu știm nimic. Dar, din perspectiva lumii, toți păreau a fi oameni obișnuiți. Nu contează cine ești când vii la Hristos; ci contează cine te face Hristos să fii.

Î: În Marcu 3:17, cum se face că cuvântul „boanerges” înseamnă „fiii tunetului”?

R: Au primit această poreclă din cauza temperamentului lor aprins. Cuvântul „boanerges” este o transliterare greacă a expresiei arameice „benai regesh”, care înseamnă „fiii mâniei”. Cu toate acestea, „regesh” și „nerges” nu sunt foarte apropiate.

Î: În Marcu 3:27, ce sau cine sunt „posesiunile lui Satan” menționate aici?

R: Există oameni prinși în robia lui Satana. Nimănui nu-i place ca alții să se amestece în ceea ce consideră a fi al lor, și nici lui Satana nu-i place acest lucru. Dar noi trebuie să luăm ceea ce Satana consideră a fi al lui și să-i aducem la Dumnezeu.

Î: În Marcu 3:31-35, de ce a menționat Isus aici pe mama, frații și surorile Sale?

R: Isus, fără îndoială, și-a iubit și prețuit familia, dar familia Sa nu avea prioritate față de urmarea lui Dumnezeu și de slujirea lui Isus. Familia Sa a călătorit aproximativ 30 de mile de la Nazaret la Capernaum pentru a-L lua înapoi pe Isus, dar Isus nu avea de gând să meargă cu ei. Și noi ar trebui să avem atitudinea potrivită. Trebuie să ne ascultăm părinții în Domnul, dar sunt momente în care trebuie să nu ascultăm porunca directă a părinților noștri sau să mergem împotriva dorințelor lor implicite, dacă ceea ce vor ei nu este voia lui Dumnezeu.

Î: În Marcu 3:31-35, a păcătuit Isus prin faptul că nu și-a cinstit mama în acel moment?

R: Nu, pentru că ei nu-I cereau lui Isus să se oprească în mijlocul predicării pentru a veni să-i vadă în acel moment, iar Isus știa că Dumnezeu Tatăl voia ca El să predice atunci. Familia lui Isus credea că Isus își pierduse mințile, după cum se vede în Marcu 3:20-21. Ipotetic vorbind, dacă mama Sa I-ar fi cerut lui Isus să înceteze definitiv să predice, Isus ar fi trebuit să nu se supună acestei porunci (ipotetice) pentru a se supune poruncii lui Dumnezeu.

Î: În Marcu 3:31-35, de ce nu era Iosif acolo?

R: Scriptura nu spune. Totuși, tradiția bisericească spune că Iosif era mult mai în vârstă decât Maria și este posibil să fi murit până atunci.

Î: În Marcu 4:10-20, de ce le-a explicat Isus semnificația acestor parabole doar celor doisprezece ucenici?

R: Scriptura nu spune de ce mulțimile nu au auzit fiecare explicație, dar Isus a dorit în mod special ca ucenicii Săi să nu înțeleagă greșit. Desigur, oricine din mulțime care dorea putea deveni ucenic al lui Isus și putea fi învățat și de Isus și de cei Doisprezece.

Cam așa stau lucrurile și astăzi. Oricine poate auzi ceva despre Evanghelie, dar dacă dorește cu adevărat să înțeleagă pe deplin, trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu și să învețe alături de alți creștini.

Dar chiar și pentru credincioși poate fi o muncă să cerceteze Scriptura pentru a descoperi sensul lui Dumnezeu. Se pare că, uneori, Dumnezeu dorește ca noi să depunem efort pentru a învăța adevărul Său; poate că astfel îl vom ține mai bine minte. Proverbe 25:2 spune: „Este slava lui Dumnezeu să ascundă un lucru, iar slava împăraților este să-l descopere.”

Vezi „Hard Sayings of the Bible”, pp. 417-419, pentru un răspuns diferit, dar complementar.

Î: În Marcu 4:11-12, de ce ar fi ascuns Isus în mod deliberat Evanghelia vorbind în pilde, astfel încât oamenii să nu înțeleagă, să se pocăiască și să fie iertați? Oare nu a venit El pentru ca toți oamenii să fie mântuiți? (Ahmad Deedat a ridicat această întrebare.)

R: Isus făcea referire la Isaia 6:9,10. Isus a vorbit în parabole pentru a fi milostiv! Iată patru puncte care răspund la această întrebare.

1) Dumnezeu dorește ca toți să fie mântuiți (2 Petru 3:9; Ezechiel 17:23).

2) Dar unii au ales să respingă Cuvântul lui Dumnezeu și există consecințe pentru aceasta în această viață. Astfel de oameni devin împietriți în auzul lor, împietrindu-și inimile (Exodul 8:15, 32; 9:17, 34; Proverbe 28:14; Romani 1:18-20; Evrei 3:12-15; Zaharia 7:12).

3) Pentru cei care Îl resping pe Dumnezeu, este mai bine să nu cunoască adevărul decât să-l cunoască și să-i întoarcă spatele, conform 2 Petru 2:20-22.

4) O parabolă este potrivită deoarece cei care doresc să-L urmeze pe Dumnezeu pot fi călăuziți să-i înțeleagă sensul, iar o parabolă nu va fi înțeleasă de cei care nu doresc să-L urmeze pe Dumnezeu.

Dacă cineva a respins deja adevărul pe care îl cunoaște despre Dumnezeu, Dumnezeu nu este obligat să-i ofere mai mult adevăr.

Î: În Matei 13:1-23; Marcu 4:14-20 și Luca 8:5-15, în pilda semănătorului, cum sunt oamenii asemeni celor patru tipuri de sol?

R: Iată câteva exemple.

1. Unii nu sunt deloc interesați de Evanghelie încă de la început. Satana a lucrat astfel încât Evanghelia să nu poată pătrunde în solul tare încă de la început. Unii oameni sunt foarte împotrivă creștinismului. Alții nu sunt, dar, după cum am auzit, „vor veni la studiul biblic dacă nu am nimic mai bun de făcut”.

2. Unii vor să accepte Evanghelia la început, dar se îndepărtează când se confruntă cu necazuri sau persecuții.

3. Unii oameni cresc în Evanghelie, dar sunt sufocați de grijile vieții acesteia sau de ispitele societății lor. Materialismul, expunerea la imoralitate și violență, precum și alcoolismul sunt unele dintre cele mai mari „spini” de care trebuie să ne ferim în societatea occidentală. Dacă diavolul nu te poate opri cu greutăți, te va sufoca cu distrageri.

4. Unii răspund și perseveră. Dintre aceștia, unii dau roade diferite. În acele vremuri, o recoltă de 10 la 1 era considerată foarte bună, conform „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 118.

Î: În Marcu 4:14-20, în pildă, nu a fost semănătorul prea neglijent cu sămânța?

R: Neglijent, nu; generos cu sămânța, da. Nu există un „al cincilea tip” de pământ care ar fi fost roditor, cu excepția faptului că semănătorul a uitat să semene acolo. Adevărul este că niciun pământ nu ar putea invoca scuza: „Aș fi fost un pământ roditor, dar pot da vina pe semănător că nu a pus sămânță pe mine.” S-ar putea acuza semănătorul că a fost „prea generos cu sămânța”, oferind fiecărui pământ o șansă, chiar dacă ar fi fost o cauză pierdută. Cu toate acestea, nimeni nu poate acuza pe bună dreptate semănătorul că a fost prea zgârcit cu sămânța.

Î: În Marcu 4:21-25, Matei 5:14-16 și Luca 8:16-17, cum ar trebui să „strălucim” astăzi?

R: Odată ce venim la Hristos, rămânem în continuare pe pământ ca martori ai iubirii lui Dumnezeu care strălucește prin noi, pentru ca oamenii să-L poată vedea pe Hristos prin cuvintele, faptele și viețile noastre. Suntem o scrisoare de la Hristos către lume, conform 2 Corinteni 3:3. De fapt, s-ar putea să fim singura scrisoare pe care unii oameni o vor citi. 2 Corinteni 3:7-18 compară slava care strălucește în noi astăzi ca fiind mai glorioasă decât slava care strălucea prin Moise, încât acesta a trebuit să-și pună un văl pe față. Așadar, acea lumină trebuie să strălucească din noi, așa cum spune 2 Corinteni 4:6. Trebuie să strălucim ca stelele pe cerul întunecat al lumii, așa cum spune Filipeni 2:15-16.

Î: În Marcu 4:21-25, care sunt unele lucruri, precum coșul, care fură, ascund sau sting lumina?

R: Există două tipuri de „coșuri”.

De cele mai multe ori, „coșul” care ascunde lumina este ceea ce credincioșii înșiși aleg să pună peste lumina lor. Ei nu vor să le spună oamenilor că sunt creștini sau nu vor să împărtășească despre viața lor și despre ceea ce a făcut Isus în ea. Un pas mic și simplu pentru a depăși acest lucru este să împărtășim cu un alt creștin, iar oamenii pot auzi întâmplător asta.

Uneori, însă, există un coș pus peste noi de către societate, iar noi pur și simplu acceptăm pasiv acest lucru. Când răul este lăudat, iar lucrurile bune și oamenii buni sunt înjosiți, ar trebui să rămânem pur și simplu tăcuți? Sau, la momentele potrivite și în moduri adecvate, ar trebui să ne exprimăm, să-i apărăm pe cei asupriți, să-i ajutăm pe cei care au nevoie de sprijin?

Î: În Marcu 4:22, ce fel de lucruri se vor manifesta mai târziu?

R: Fiecare faptă, bună sau rea, va fi dezvăluită în ziua judecății. Pentru fiecare cuvânt deșert pe care îl rostim, va trebui să dăm socoteală, conform Matei 12:36-37. Dumnezeu este un judecător al caracterului, iar cineva a spus odată că caracterul este ceea ce ești atunci când crezi că nimeni nu te vede.

Î: În Marcu 4:24, Luca 6:38 și alte versete, ce înseamnă că măsura pe care o folosești/o dai va fi măsura pe care o vei primi?

R: Toate aceste versete spun, în esență, „folosește-o sau o pierzi”, dar există trei aplicații.

Marcu 4:24 subliniază că, cu cât folosești mai mult din înțelepciunea și darurile lui Dumnezeu, cu atât ți se va da mai mult. Dacă nu folosești puținul pe care îl ai, chiar și acela ți se va lua.

Luca 6:38 este similar, dar pune accentul pe ceea ce dai altora, fie că sunt lucruri bune, fie iertare și milă, așa cum menționează Luca 6:37.

Matei 18:35; 6:12 ne învață că Dumnezeu ne va ierta așa cum îi iertăm noi pe ceilalți. Măsura milostivirii și a iertării pe care le arătăm celorlalți arată ce vom primi noi.

În concluzie: unele aspecte ale judecății lui Dumnezeu de la sfârșit și ale binecuvântării din timpul acestei vieți sunt absolute și constante pentru toți. Alte aspecte depind de cunoștințele pe care le are o persoană (Romani 4:15; 5:13; 2 Petru 2:21-22 etc.). Unele aspecte ale ceea ce primește o persoană depind de ceea ce le oferă altora.

Î: În Marcu 4:26, care este sensul acestei pilde?

R: Aceasta este singura parabolă care se găsește exclusiv în cartea lui Marcu. Nici cel care seamănă sămânța, nici pământul care o primește nu percep ce se întâmplă pe măsură ce sămânța crește. Ei văd doar rezultatul și beneficiul.

Odată, un băiețel a plantat o sămânță de mazăre într-o ceașcă cu pământ. A udat-o și i-a asigurat soare, dar planta de mazăre nu a răsărit niciodată. El nu înțelegea de ce. În fiecare zi, el scotea sămânța din pământ pentru a vedea cum se descurcă. Uneori ne concentrăm prea mult pe rezultatele pe care le putem vedea imediat, încât riscăm să pierdem din vedere lucrurile mai importante.

Î: În Marcu 4:31, de ce se spune că sămânța de muștar este cea mai mică dintre toate semințele, din moment ce există semințe și mai mici?

R: Semințele de muștar sunt extrem de mici; aproximativ 725-760 dintre ele cântăresc un gram. Cu toate acestea, ele nu sunt cele mai mici semințe de plante care există în lume. Erau cele mai mici semințe pe care oamenii le semănau pe câmp și erau cele mai mici semințe pe care oamenii din acea vreme le cunoșteau.

Î: În Marcu 4:32, de ce este planta de muștar cea mai mare dintre toate ierburile, având în vedere că există ierburi mai mari?

R: Isus nu încerca să dea aici o lecție de botanică. Isus vorbea pentru binele ascultătorilor Săi și folosea termeni pe care aceștia îi puteau înțelege. Planta de muștar era cea mai mare dintre toate plantele pe care ei le recunoșteau ca ierburi.

Î: În Marcu 4:33, păsările sunt bune sau rele aici?

R: În timp ce păsările erau rele în Marcu 4:4, aici ele sunt neutre. Ele reprezintă oamenii care beneficiază de ramurile pomului, fără să depună vreun efort pentru a planta pomul acolo.

Î: În Marcu 4:34, de ce a învățat Isus totul prin parabole?

R: Folosind această formă particulară de învățătură, Isus putea să-i învețe pe cei care doreau să învețe și să ascundă învățătura de cei care nu doreau să-L urmeze.

Î: În Marcu 4:38, cum a putut Isus să doarmă în corabie în timpul unei furtuni?

R: Isus era probabil obosit după toate predicile Sale. În plus, poate că Tatăl a dorit în mod special ca Isus să fie într-un somn adânc în acel moment, pentru a le arăta ucenicilor nevoia lor de a cere.

Î: În Marcu 4:39, cum a putut vântul să înceteze atât de brusc?

R: Vântul este rezultatul diferențelor de presiune dintre două zone. Deși vântul se poate opri brusc în mod natural, acest pasaj indică faptul că încetarea vântului a fost o minune. Termenul tradus în engleză prin „liniștește-te” (pephimoso în greacă) este tradus mai precis prin „fii redus la tăcere”, așa cum apare în Marcu 1:25. Este un termen tehnic care înseamnă a-l lipsi pe un demon de puterea sa, conform lucrărilor The Bible Knowledge Commentary: New Testament, p. 122 și The Expositor’s Bible Commentary, vol. 8, p. 656.

Î: În Marcu 4:39, rafalele de vânt erau destul de periculoase, iar pescarii știau că se aflau într-un pericol real, dacă nu ar fi fost persoana cu care stăteau. În furtunile pe care le întâlnim în viață, cum putem fi siguri că suntem „în barcă” cu Isus?

R: Există două aspecte.

Alătură-te grupului Său: În primul rând, asigură-te că îl urmezi cu adevărat pe Isus acolo unde El te călăuzește, și nu doar că îi ceri lui Isus să te ajute să ajungi acolo unde vrei tu. Când Dumnezeu închide o ușă, poți încerca din răsputeri să o redeschizi, și uneori reușești. Dar rezultatul final nu va fi succesul, ci mai degrabă eșecul.

Lasă-L în barca ta: În al doilea rând, nu-L invita doar pe Isus în viața ta, ci invită-L în fiecare aspect al vieții tale. Există lucruri în viața ta pe care nu le-ai încredințat lui Dumnezeu, ci mai degrabă I-ai spus: „E în regulă, mă ocup eu de partea asta.” Există lucruri în viață în care Dumnezeu vrea ca tu să studiezi singur diferite alternative și să înveți să iei decizii bune. Dar, la fel cum copiii tăi iau uneori decizii greșite (sperăm că minore) și învață din greșelile lor, Tatăl tău ceresc te poate lăsa să iei decizii greșite și să înveți din ele. Dar dă-I lui Dumnezeu ocazia să-ți vorbească și lasă-L cu bucurie să-ți schimbe deciziile.

Î: În Marcu 5:1, unde se află țara gadarenilor?

R: Este zona din apropierea orașului Gerasa, care se afla la aproximativ 35 de mile sud-est de Marea Galileei, în țara actuală a Iordaniei. La o milă sud de satul modern Khersa se află un deal abrupt, la 40 de yarzi de țărm. La două mile distanță se află morminte în peșteri care, se pare, erau folosite și ca locuințe.

Î: În Marcu 4:39, Isus a tratat în moduri foarte diferite pe ucenicii care L-au întrebat aici, precum și pe demonii și oamenii care I s-au opus. Cum ar trebui să ne comportăm cu oamenii care ne pun la îndoială sau ni se opun în moduri diferite?

R: Iată șase pași de luat în considerare.

Pasul 1: Înainte de a ne ocupa de altcineva, trebuie mai întâi să ne ocupăm de noi înșine și de orice mândrie pe care am putea-o avea. Unii oameni consideră că orice critică adusă acțiunilor sau deciziilor lor este un atac la adresa lor personală. Ei nu înțeleg, în vremuri de război, conceptul de „opoziție loială”. Unii oameni cred că trebuie să ia întotdeauna decizia corectă și, dacă nu au făcut-o, se tem că cineva ar putea afla că au greșit. Asigură-te că ești în regulă cu ideea de a lăsa oamenii să vadă că faci greșeli înainte chiar de a încerca să te ocupi de ceilalți. În cele din urmă, ascultă cu atenție. Uneori, o persoană care vorbește cu tine greșește, și NU ar trebui să îi urmezi sfatul, dar în mijlocul sugestiei greșite ar putea exista un sâmbure de adevăr pe care ar trebui totuși să îl iei în considerare. Fii capabil să îl identifici.

Pasul 2: Conștientizează că nu toți cei cu care vorbești au parcurs ei înșiși pasul 1. Încearcă să-ți dai seama dacă vor considera fiecare critică ca un atac personal la adresa lor. Când vorbești, recunoaște-le meritele, subliniază acțiunea sau decizia pe care au greșit-o și ce trebuie făcut acum în legătură cu asta.

Pasul 3: Când oamenii îți dau sfaturi pe care știi că nu ar trebui să le urmezi, explică-le politicos de ce nu le vei urma, cel puțin atât cât îți permit ei să vorbești. Nu lăsa ca ceea ce știi că este bun să fie vorbit ca fiind rău, așa cum spune Romani 14:16.

Pasul 4: Când oamenii îți dau un sfat pe care ar trebui să-l urmezi, fii prompt în a fi de acord, mulțumește-le că te-au învățat sau te-au ajutat, apoi urmează-l. Nu este nevoie să te cerți asupra a ceea ce știi că este corect, doar pentru a-ți salva prestigiul. Dacă persoana care face sugestia bună este un copil sau se află într-o poziție inferioară față de tine, nu contează. Dacă este un sfat bun, urmează-l oricum.

Pasul 5: Când nu consideri că sfatul este deosebit de bun sau deosebit de rău, fii dispus să faci un compromis. Dacă cealaltă persoană ține foarte mult la asta, ia în considerare cât rău sau câtă pagubă ar provoca dacă ai accepta pur și simplu ceva ce pentru tine este o chestiune neimportantă. Acest lucru este deosebit de util în căsătorie.

Pasul 6: Când persoana se află într-o poziție superioară față de tine, cum ar fi un șef, un funcționar public sau soțul tău, iar ordinul sau sfatul lor nu este bun, atunci poate fi dificil. Încearcă mai întâi să le explici meritele celeilalte alternative. Dar dacă tot nu te ascultă, s-ar putea să fie pentru că te înșeli sau pentru că ai avea dreptate, doar că nu știi ceva ce ei știu. Pe de altă parte, s-ar putea ca acea persoană să ia o decizie nechibzuită în această situație. După ce ai avertizat-o, așa cum este (de obicei) datoria ta, uneori trebuie să te conformezi.

Î: În Marcu 5:3-4, cum a putut acest om posedat de demoni să fie atât de puternic încât să rupă lanțuri și cătușe?

R: Se știe că chiar și oamenii care nu sunt posedați de demoni au realizat fapte de forță extraordinare în situații stresante, de viață și de moarte. Am auzit de o alarmă privind o explozie iminentă la o fabrică chimică (care, din fericire, nu a avut loc), iar un operator chimic a sărit peste un gard din plasă metalică înalt de opt picioare. Când s-a întors la fabrică, s-a uitat la acel gard cu uimire, deoarece aproape că nu-i venea să creadă ce făcuse.

Am auzit, de asemenea, de o femeie care, atunci când o mașină parcată era pe punctul de a-i zdrobi copilul, a ridicat un colț al mașinii.

Î: În Marcu 5:6, de ce a alergat un om posedat de demoni spre Isus ca să I se închine?

R: Deși Scriptura nu spune acest lucru, iată o ipoteză. Dacă demonul credea că Isus venea după el și că nu putea scăpa, poate că a vrut să fugă primul la Isus pentru a-L implora să-l cruțe. Demonul știa că Isus venea și, în disperare, I-a adus omagiu lui Isus, rugându-L să nu-l mai chinuie, chiar dacă demonul era cel care-l chinuia pe om.

Ca o notă marginală, în timp ce povestea anterioară a demonstrat puterea lui Isus asupra naturii folosite de demoni, aceasta ilustrează puterea lui Isus asupra demonilor în mod direct.

Î: În Marcu 5:9 și Luca 8:30, de ce se numea demonul „Legion”?

R: O legiune romană era formată din aproximativ 5.000 până la 6.000 de soldați. Cu alte cuvinte, acest om nu avea o singură problemă cu un demon, ci avea 5.000 sau 6.000 de probleme cu demonii. Lui Dumnezeu nu-I pasă câte probleme avem, Domnul le poate rezolva pe toate.

Ne putem întreba dacă fiecare demon care există în prezent a avut sau nu o existență independentă încă din Grădina Edenului. Poate că demonii s-ar putea înmulți (cam ca microbii) fie în afara, fie în interiorul solului fertil al unei persoane. Totuși, aceasta este doar o speculație.

Î: În Marcu 5:10-14 și Luca 8:32, de ce pare că Isus a „făcut o înțelegere” cu demonii?

R: Deși Isus avea libertatea de a face acest lucru, Scriptura nu spune de fapt că El a făcut altceva decât să le dea permisiunea. Isus nu le-a făcut neapărat demonilor vreo favoare; porcii s-au înecat.

Î: În Marcu 5:10-14, ar trebui creștinii de astăzi să facă vreodată înțelegeri cu demonii?

R: Nu există nicio dovadă că ar trebui să o facem. Noi nu avem cunoștințele pe care le avea Isus. Având în vedere că demonii văd într-o altă dimensiune în afara celei în care trăim noi, că ar putea fi mai inteligenți și că nu există nicio garanție că sunt cinstiți sau demni de încredere, nu pare să existe nicio nevoie imperioasă de a vorbi cu vreun demon, cu excepția cazului în care le poruncim să fie legați sau să plece.

Î: În Marcu 5:12 și Luca 8:30-33, de ce au vrut demonii să intre în porci?

R: Scriptura ne oferă doar o scurtă privire asupra gândirii unui demon. Se pare că ei au considerat că intrarea în porci era preferabilă față de a merge în abis în acel moment.

Scriptura nu precizează dacă demonii au provocat în mod deliberat înecul porcilor, dacă au provocat acest lucru din greșeală sau dacă știau măcar că porcii se vor îneca. În cele din urmă, Scriptura nu precizează dacă demonii și Satana sunt complet lucizi sau dacă uneori sunt nebuni.

Î: În Marcu 5:13, ce ar trebui să știe toată lumea despre posedarea demonică din acest eveniment?

R: Unul dintre scopurile demonilor care posedă pe cineva este să-și distrugă gazdele, fie că sunt porci sau oameni. Oamenii care au pretins că comunică cu demonii au avut adesea vieți mai scurte. Dacă cineva se joacă cu ocultismul, sau se implică mai serios în asta, trebuie să-l întrebi de ce? Își introduc în mod regulat otravă în sânge? Dacă nu vor să facă asta, atunci de ce ar vrea să converseze cu demonii, care i-ar ucide la fel cum au ucis un porc?

Î: În Marcu 5:13, de ce se spune că Isus a distrus 2000 de porci pentru a vindeca un singur om? (Ahmad Deedat a adus în discuție acest lucru.)

R: În răspunsul la această întrebare trebuie luate în considerare două aspecte.

a) Presupun că Deedat ar fi de acord că noi valem mai mult decât mulți porci. Oamenii, fie că se află în Arabia Saudită, India sau în Occident, ucid tot timpul multe animale pentru hrană. Acești porci, crescuți de neevreii care locuiau pe malul estic al Mării Galileei, erau crescuți pentru hrană, deoarece, spre deosebire de oi sau vacile de lapte, nu există alt scop pentru creșterea porcilor.

b) Demonii, nu Isus, au ucis porcii. Când legiunea de demoni a ieșit din om, a intrat în porci, ceea ce a dus la înecarea acestora.

c) Mă surprinde faptul că Deedat ar pretinde compasiune pentru acești porci, când Coranul povestește despre un profet al lui Dumnezeu, mai înțelept decât Moise, care pur și simplu s-a apropiat de un băiețel și i-a rupt gâtul, ucigându-l. (Nu, băiatul nu a fost înviat sau altceva după aceea; băiatul a rămas pur și simplu mort.) Acest lucru se găsește în Sura 18:63-82. În hadith-uri, Bukhari, vol. 1, cartea 3, nr. 124, p. 92, dezvoltă povestea lui al-Khidr. Abu Dawud, vol. 3, nr. 4688-4690, p. 1319

justifică acest lucru spunând că băiatul pe care al-Khidr l-a ucis s-a născut necredincios. Deci, în ochii unui musulman, este suficient să fii un băiețel care nu credea în Dumnezeu pentru a-ți fi rupt gâtul?

Î: În Marcu 5:17 și Luca 8:37, de ce mulțimea I-a cerut lui Isus să plece?

R: Acești oameni au văzut clar bunătatea și puterea lui Isus, și totuși I-au cerut să plece de lângă ei. Ei creșteau porci, pentru care nu ar fi existat piață printre poporul lui Dumnezeu care urma Legea lui Dumnezeu.

O concepție greșită este că oamenii trebuie să se schimbe singuri înainte de a veni la Hristos. Nu trebuie, pentru că nu pot face asta singuri. Isus îi va schimba. Totuși, ce se întâmplă dacă ei nu vor să fie schimbați? Atunci nu vor dori să vină la adevăratul Isus.

Astăzi, o reacție obișnuită a oamenilor cu adevărat răi, când văd bunătatea și iubirea pură a lui Dumnezeu, este să încerce să le alunge. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care, din punct de vedere spiritual, „vând porci” astăzi. Dar acești oameni erau diferiți; nu păreau să aibă nimic împotriva lui Isus personal (spre deosebire de cărturari și farisei). Mai degrabă, Isus, oricât de interesant și de puternic ar fi fost, era un oaspete prea costisitor pentru stilul lor de viață actual.

Î: În Marcu 5:18-20, de ce nu i-a permis Isus omului să-L însoțească?

R: Isus a văzut, fără îndoială, că rămânerea omului eliberat printre cei care îl cunoșteau ar fi o slujire mai mare decât trimiterea unui neamur, acum normal, la evreii care nu-l cunoșteau și care văzuseră deja minunile lui Isus.

Astăzi, în mod firesc, putem avea tendința de a dori să desfășurăm slujiri mai „spectaculoase”, dar Dumnezeu poate avea un scop mai mare pentru noi atunci când ne trimite în altă parte sau ne ține acolo unde suntem. În loc să te întrebi de ce Dumnezeu nu te pune într-o slujire în altă parte, ar trebui să te întrebi mai degrabă cum poți fi mai eficient acolo unde te afli.

Î: În Marcu 5:27-34, când femeia cu hemoragie L-a atins pe Isus, de ce a întrebat Isus în public cine L-a atins?

R: Există două răspunsuri posibile.

1. Deoarece Isus a luat asupra Sa unele calități umane limitate, cum ar fi faptul că nu era atotștiutor, atunci când a venit pe pământ, Isus chiar nu știa cine fusese vindecată în mod miraculos prin atingerea Lui.

2. Indiferent dacă Isus știa cine era, El a vrut ca ea să iasă în față. Era o chestiune nerezolvată aici, și anume că Isus voia să vorbească cu ea și să declare că credința ei o vindecase, pentru ca ea să plece în pace și să fie eliberată de suferința ei.

Î: În Marcu 5:30-33, având în vedere că Isus putea ști ce era în inima unei persoane, de ce a întrebat-o pe femeie?

R: Isus a întrebat pentru binele ei, nu pentru al Său. El voia să-i ofere ajutor, dar voia ca ea să-l ceară mai întâi.

Î: În Marcu 5:35 și Luca 8:49, de ce i s-a spus să nu-L deranjeze pe Isus odată ce fiica lui Iair murise?

R: Deși Isus putea vindeca pe cei bolnavi, probabil că ei credeau că nici măcar Isus nu putea învia morții.

Î: În Marcu 5:39 și Luca 8:52-53, de ce a spus Isus că fiica lui Iair nu era moartă, ci dormea?

R: Există două răspunsuri posibile.

Comă: Poate că fiica nu era într-adevăr moartă, ci doar într-o stare de comă, aproape de moarte. Scriptura nu spune de fapt că era moartă. Mai degrabă, Luca 8:49 spune că ceilalți au spus că era moartă, Luca 8:53 spune că ei „știau” că era moartă, iar Luca 8:55 spune că duhul ei „s-a întors”. Totuși, următorul răspuns este mai probabil.

Moartea: Ea era de fapt moartă. Totuși, moartea este considerată o stare fizică definitivă, iar Isus a folosit metafora că ea doar dormea, pentru că știa că o va învia.

Î: În Marcu 5:41 și Luca 8:54, de ce a spus Isus: „Fetițo, scoală-te”?

R: Dacă Isus ar fi spus pur și simplu „ridică-te”, poate că toți morții s-ar fi înviat. Nu ar fi fost potrivit ca Isus să spună „ridică-te”, să se învie toți morții, iar apoi Isus să continue spunând: „dacă mă gândesc mai bine...”

Î: În Marcu 5:42 și Luca 8:56, de ce le-a spus Isus părinților fetei să nu spună nimănui despre această minune?

R: Poate că problema aici a fost momentul ales; probabil că Isus nu a vrut ca această minune să fie povestită cât timp se afla în oraș. Oamenii ar fi aflat cu siguranță în cele din urmă, dar Isus nu voia ca și alții să încerce să-L urmeze „doar de fațadă”.

Î: În Marcu 5:41 și 7:34, de ce le explică Marcu cititorilor săi expresiile aramaice?

R: Evanghelia după Marcu a fost scrisă în greacă și, deși mulți oameni din Palestina vorbeau ambele limbi, Marcu a anticipat că mulți dintre cititorii săi greci nu ar fi putut înțelege termenii aramaici. În contrast cu aceasta, Papias spune că Evanghelia după Matei a fost scrisă inițial în ebraică. Cu toate acestea, consultați The Expositor’s Bible Commentary, vol. 8, pp. 11-12, pentru ambiguitatea acestei afirmații.

Cartea sceptică *Asimov’s Guide to the Bible*, p. 911, conține un comentariu util în acest sens. Asimov afirmă că stilul lui Marcu pare mai apropiat de arameică decât chiar cel al lui Matei. „De fapt, o parte din imperfecțiunea limbii grecești din această Evanghelie pare să fie dată de faptul că aceasta conține numeroase forme de exprimare arameice, traduse literal, ca și cum Marcu ar fi scris în greacă, dar ar fi gândit în arameică.”

Î: În Marcu 5:41, a vorbit Isus în aramaică sau în greacă?

R: Isus a vorbit cu siguranță aramaică, după cum o dovedesc expresiile Sale în aramaică. Cu toate acestea, mulți oameni din Galileea și din Decapolis vorbeau ambele limbi, dar se simțeau mai în largul lor cu greaca. Deoarece Isus era de acolo, este probabil ca El să se fi adresat oamenilor în ambele limbi.

Iată câteva expresii specifice în limba aramaică consemnate

A1. „Fiii tunetului” Marcu 3:17

A2. „Fetițo, îți spun, ridică-te!” Marcu 5:41

A3. „deschide-te / deschide-te complet” (ephphatha) Marcu 7:34

A4. „cap gol” Matei 5:22

A5. „Abba, Tată” Marcu 14:36

A6. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Matei 27:46; Marcu 15:34

A7. „dacă va vindeca în ziua Sabatului, ca să găsească un motiv de acuzare împotriva Lui” (Luca 6:7) este o construcție gracă cu o gramatică particulară (un infinitiv complementar dependent) care ar putea sugera o nuanță aramaică, conform cărții *A Wandering Aramean*, p. 12-13.

Isus a vorbit în ebraică în viziunea lui Pavel din Faptele Apostolilor 26:13-15.

Iată patru lucruri care indică faptul că Isus a folosit și limba greacă.

G1. Matei 16:15-18 (Petros, Petra)

G2. Numele Filip și Andrei erau grecești. Numele Bartimeu este un hibrid arameico-grecesc, conform lucrării *Dictionary of Jesus and the Gospels*, p. 316.

G3. Când Isus a plecat spre nord, din Palestina, în Tir, și a vorbit cu femeia siro-feniciană din Marcu 7:24-29, este extrem de probabil ca ea să fi vorbit doar greacă.

G4. În cele din urmă, ar fi greu de crezut că, având în vedere că cel puțin trei Evanghelii au fost scrise inițial în limba greacă, iar Pavel și alții au scris scrisori în limba greacă, Isus nu ar fi cunoscut limba pe care o cunoșteau chiar și pescarii din Galileea.

Cartea sceptică „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, p. 911, discută, de asemenea, expresiile aramaice ale lui Isus.

Î: În Marcu 6:1, care era „țara natală” a lui Isus?

R: Aceasta ar fi regiunea din jurul Nazaretului, în Galileea.

Î: În Marcu 6:1-6, de ce mulți dintre cei din orașul natal al lui Isus nu au crezut în El?

R: Unii chiar au crezut. Cu toate acestea, multora le era greu să accepte că cineva care fusese odată un copil, crescut în apropierea locului în care crescuseră și ei, ar putea fi un om mare, cu atât mai puțin Mesia.

Î: În Marcu 6:1-6, care sunt câteva moduri în care oamenii de astăzi îl iau pe Isus ca pe ceva de la sine înțeles, fără să-L respingă în mod direct?

R: Atât necredincioșii, cât și credincioșii îl pot lua pe Isus ca pe ceva de la sine înțeles.

Necredincioșii îl pot lua pe Isus ca pe ceva de la sine înțeles, știind că El a fost mereu acolo. Când se satură de viața pe care o duc, atunci cred că se pot întoarce oricând la El. Dar nu știm când se va sfârși viața noastră și, de fapt, nu știm cu siguranță dacă vom mai avea un mâine.

Credincioșii, care și-au predat deja viața lui Hristos, îl pot lua și ei pe Isus ca pe ceva de la sine înțeles. Dragostea lor se poate răci, iar ei pot ști că se pot pocăi oricând și se pot întoarce la El. Dar, din nou, de fapt nu știm cu siguranță dacă vom mai avea un mâine. Cel mai bun moment pentru a ne împăca cu Dumnezeu este chiar acum.

Î: În Marcu 6:3, cum ai putea să-i încurajezi pe oameni să nu-L ia pe Isus ca pe ceva de la sine înțeles?

R: Rugați-vă pentru ei și încercați să-i determinați să-L privească pe Isus cu ochi noi. Luați în considerare ce a îndurat El pentru noi (Evrei 12:2-3). Luați în considerare de ce a vrut Isus să facă asta, așa cum se menționează în mijlocul versetului din Evrei 12:2. În cele din urmă, „țineți ochii ațintiți asupra premiului” și amintiți-vă de scopul de a fi cu Isus în ceruri pentru totdeauna.

Î: În Marcu 6:5, faptul că Isus nu a putut să facă nicio minune dovedește oare că El nu este Dumnezeu, așa cum susțin Martorii lui Iehova în „Raționamente din Scripturi”, p. 150 (1989)?

R: Nu. În răspuns trebuie luate în considerare două aspecte.

Pe pământ, Isus S-a golit de Sine în mod voluntar, luând forma unui rob, așa cum spune Filipeni 2:6-7. Isus a experimentat ascultarea, suferința și durerea fizică cât timp a fost pe pământ.

A alege să nu faci o minune este diferit de a fi incapabil fizic să faci o minune. Indiferent de golirea de Sine a lui Isus, Dumnezeu Tatăl ar fi putut alege să facă o minune, dar, având în vedere lipsa de credință a oamenilor, nu a ales să o facă.

Î: În Marcu 6:5, de ce nu a putut Isus să facă minuni mărețe în orașul Său natal?

R: Deoarece oamenii, în ansamblu, refuzau să creadă într-un băiat din orașul lor natal, săvârșirea unei minuni nu le-ar fi sporit credința. Acest lucru ar fi putut fi, de asemenea, un act de milă din partea lui Isus. 2 Petru 2:21-22 spune că este mai bine pentru cineva să nu cunoască calea adevărului, decât să o cunoască și să-i întoarcă spatele.

Î: În Marcu 6:8-9, de ce ucenicii nu puteau să ia cu ei nici o traistă, nici pâine, nici bani de aramă în centuri?

R: Pur și simplu pentru că Domnul nostru le-a poruncit să nu facă acest lucru. Putem presupune că El a vrut ca ei să se bazeze pe Dumnezeu și pe ceilalți, și nu pe resursele lor financiare.

Î: În Marcu 6:10 și Luca 9:4-5, de ce nu trebuiau să meargă la mai multe case într-un singur oraș?

R: Isus nu a spus, dar putem vedea o serie de motive practice pentru a nu merge la mai multe case.

1. Exista o probabilitate mai mare ca oamenii să se simtă ofensați, să fie înțeleși greșit sau să apară certuri între oameni cu privire la cine avea dreptul să-i găzduiască pe oaspeți.

2. Ar fi fost o distragere a atenției pentru oameni, ca să nu mai vorbim de ucenici, să-și facă mereu griji cu privire la locul unde să se cazeze.

Î: În Marcu 6:11, dacă ai fi trăit pe vremea aceea și ai fi avut o profeție despre ce urma să facă Iuda Iscarioteanul, ar fi trebuit să-l primești pe Iuda în casa ta?

R: Da, dacă ai fi știut că asta voia Isus să faci. Cel mai important factor pe care trebuie să ți-l pui în orice decizie este: „Ce ar vrea Isus să faci?”

Î: În Marcu 6:14-29, de ce unii oameni, precum Irod aici, fac lucruri rele pe care știu că nu vor să le facă?

R: Irod se afla într-o dilemă. Îi plăcea să-l țină pe Ioan în viață, ca prizonier. Dar, pe de altă parte, nu voia să pară în fața oaspeților săi că se răzgândește. Irod a ucis mulți oameni în calitate de rege, iar uciderea încă unei persoane probabil că nu i s-a părut ceva atât de grav.

Este onorabil să-ți ții cuvântul, dar unii cred că este întotdeauna onorabil să-ți ții cuvântul mai presus de orice. Irod nu voia să facă nimic care să pară dezonorant. Ieftae s-ar fi putut simți la fel când a comis fapta rea de a-și ucide fiica pentru a-și ține cuvântul.

Î: În Marcu 6:14-29, deși Irod nu l-a respins cu adevărat pe Ioan Botezătorul, în ce fel faptul că Irod îl ia pe Ioan Botezătorul ca pe ceva de la sine înțeles diferă de faptul că alții îl iau pe Isus ca pe ceva de la sine înțeles?

R: Irod avea o relație de iubire-ură cu Ioan Botezătorul. Îl ura pe Ioan pentru că era liber să-l critice și, eventual, să provoace necazuri. Pe de altă parte, îi plăcea să discute cu Ioan Botezătorul, iar lui Irod îi plăcea faptul că putea să-l țină pe acest potențial scandalagiu închis și sub controlul său. Îi plăcea să-l aibă pe Ioan Botezătorul, sau mai degrabă îi plăcea să-l aibă exact acolo unde îl putea controla. Unora dintre cei de astăzi le place de Isus, le place să învețe despre El, dar nu le place că Isus le impune cerințe în viață și vrea ca ei să fie sub controlul lui Hristos.

Î: În Marcu 6:17-18, de ce nu era legal ca Irod Antipa să o aibă pe soția fratelui său?

R: Ioan cunoștea bine Vechiul Testament. Faptul că Irod s-a căsătorit cu soția fratelui său în timp ce acesta era încă în viață era contrar prevederilor din Leviticul 18:16 și 20:21.

Î: În Marcu 6:20, cum se face că Irod Antipa îl temea și îl respecta pe Ioan, având în vedere că mai târziu l-a ucis?

R: Având în vedere angajamentul lui Ioan de a renunța la o viață ușoară în favoarea unei vieți în pustie, precum și îndrăzneala lui de a propovădui adevărul indiferent de preț, Irod nutrea un respect sincer față de Ioan. Oricât de mare ar fi fost respectul lui Irod, jurământul său pripit față de fiica sa adoptivă și teama de a fi cunoscut ca unul care și-a încălcat jurământul au fost mai puternice decât respectul său și dorința de a face ceea ce era drept, așa cum arată Marcu 6:22-28.

Oricât de ciudat ar părea, dorința unor oameni de a nu-și încălca cuvântul dat și dorința lor de a părea drepți este mai mare decât dorința lor de a fi cu adevărat drepți.

Î: În Marcu 6:21, Matei 14:6-10 și Geneza 40:20-22, având în vedere că Irod l-a ucis pe Ioan Botezătorul de ziua lui Irod, iar Faraon l-a ucis pe șeful brutarilor de ziua lui Faraon, oare aceste versete sugerează că nu ar trebui să sărbătorim zilele de naștere, așa cum spun Martorii lui Iehova în „Raționamente din Scripturi”, p. 68-69 (1989)?

R: Nu. Irod și Faraon erau cei răi, nu ziua de naștere. Ocazia în sine nu era nici bună, nici rea. Faptul că ambele evenimente au avut loc în interior nu înseamnă că nu ar trebui să fim niciodată înăuntru.

Î: În Marcu 6:30-34, de ce aveau nevoie să se odihnească și era esențial acest lucru?

R: Ucenicii erau atât de ocupați încât nici măcar nu aveau timp să mănânce. Aveau nevoie de timp nu doar pentru a mânca, ci și pentru a se relaxa și a se destinde.

Cu toate acestea, nevoia lor de relaxare era subordonată mulțimilor care îi urmau. Deoarece iarba era verde, aceasta înseamnă că evenimentul a avut loc la sfârșitul iernii sau la începutul primăverii. Această minune nu s-ar fi întâmplat dacă ucenicii ar fi respectat planul și s-ar fi odihnit pur și simplu, așa cum ne spune „Believer’s Bible Commentary” la pagina 1336.

Î: În Marcu 6:30-32, care este locul odihnei în viața creștină?

R: Uneori, Dumnezeu dorește ca noi să ne rezervăm timp, care altfel ar putea fi folosit pentru slujire, pentru a ne relaxa și a ne apropia de El.

Totuși, acest lucru nu justifică vacanțele de lux pentru liderii creștini, așa cum ne reamintește „Believer’s Bible Commentary”, pag. 1335-1336.

Î: În Marcu 6:38 și Marcu 8:5, de ce, înainte de fiecare dintre cele două hrăniri, a întrebat Isus câtă mâncare era disponibilă?

R: Privind în retrospectivă, cantitatea de mâncare cu care a început Isus nu părea relevantă. Isus i-ar fi putut hrăni pe toți chiar și cu o singură firimitură, dacă ar fi dorit. Mai degrabă, Isus a vrut ca ei să vadă că mâncarea nu era suficientă pentru a-i hrăni pe toți, că la sfârșit era mai multă mâncare decât la început, iar folosirea numerelor semnificative 12 și 7 arată pur și simplu că cantitățile implicate nu erau doar o întâmplare.

Aceste pâini erau mici; se puteau mânca câteva pâini întregi la o singură masă, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 8, p. 763. Satele vecine, Capernaum și Betsaida, aveau doar între 2.000 și 3.000 de locuitori, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 8, p. 675. Prin urmare, ar fi fost dificil pentru satele din împrejurimi să hrănească toți acei oameni.

Î: În Marcu 6:38, de ce a poruncit Isus ceva imposibil?

R: Când Isus le-a poruncit ucenicilor să hrănească mulțimea, în limba greacă accentul cade pe cuvântul „voi” (plural). Cu siguranță nu era ultima dată când Dumnezeu poruncea cuiva să facă ceva imposibil prin puterea omenească, dar toate lucrurile sunt posibile prin puterea lui Dumnezeu.

Î: În Marcu 6:38-44, ce lecție spirituală putem învăța noi din povestea cu pâinile?

R: Sursa acestei minuni a fost Isus, care este Pâinea Vieții. Pâinile inițiale, înainte de a fi binecuvântate de Dumnezeu și înainte de a fi frânte, nu erau suficiente pentru nevoia de față. Dar era tot ce aveau, și Dumnezeu le-a luat oricum. Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ele au fost frânte. Și prin această binecuvântare și frângere, nu numai că au acoperit nevoia de atunci, dar au și rămas resturi. Și nu numai că au rămas resturi, ci a fost chiar mai mult decât aveau la început. Dumnezeu nu i-a hrănit direct pe acești oameni, ci le-a dat mâncarea poporului Său, ucenicilor, pentru ca ei să-i hrănească. A fost mai mult decât suficient pentru toți, dar ei nu au risipit nimic, pentru că au strâns resturile.

Î: În Marcu 6:48, de ce era Isus pe punctul de a trece pe lângă ei?

R: Isus, mergând pe apă, înainta mai repede decât ucenicii care vâsleau împotriva vântului. Cu toate acestea, Isus nu se îndrepta spre barcă, ci mergea ca să treacă pe lângă ei, până când L-au strigat.

Astăzi, Isus și binecuvântările lui Dumnezeu s-ar putea să vină spre noi, dar vor trece pe lângă noi, dacă nu-L chemăm pe Dumnezeu să vină la noi, nu doar pe lângă noi. Trăim astfel încât să nu vrem să fim prea departe de Dumnezeu, sau trăim astfel încât să vrem să fim cât mai aproape de El?

Î: În Marcu 6:53-56, ce știm despre regiunea Gennesaret?

R: Spre deosebire de locurile îndepărtate menționate anterior, Ghenizaret era un teren foarte fertil situat pe malul vestic al Mării Galileei și, prin urmare, destul de dens populat, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 8, p. 676. În zonă existau mai multe izvoare minerale, iar bolnavii veneau acolo în căutarea alinării și a speranței.

Î: În Marcu 6:53-56, oamenii ar putea interpreta acest lucru ca și cum Isus ar fi doar mijlocul nostru de a ne asigura hrana. De ce a făcut Isus totuși acest lucru și ce a făcut El pentru a atenua această impresie?

R: Mulți nu veneau în primul rând să-L urmeze pe Isus, nici măcar să învețe din învățăturile Sale. Veneau pentru ceea ce Isus putea face pentru ei. Isus voia să arate cine era El, dar poate că unul dintre motivele pentru care Isus se deplasa atât de des era ca, după ce arăta cine era, să-i lase în urmă pe cei care căutau doar mâncare sau vindecare. Cu toate acestea, ei continuau să-L urmeze oriunde se ducea.

Astăzi, liderii bisericii trebuie să fie atenți la cei care vin la biserică doar pentru o masă sau pentru ceea ce le poate oferi aceasta. Motivația lor s-ar putea schimba, poate, în bine, mai târziu. Dar liderii bisericii trebuie să găsească un echilibru între a arăta iubire și a nu fi pur și simplu exploatați.

Î: În Marcu 7:2-5, ce s-ar considera greșit în a mânca cu mâinile nespălate?

R: Fariseii au extins conceptul vechi-testamentar de curat și necurat la multe domenii. Asta era în regulă, dar când și-au echivalat opiniile cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci a avut loc conflictul cu Isus. 1 Corinteni 4:6 și Proverbe 30:5-6 arată că este greșit să depășești Cuvântul lui Dumnezeu.

În vremea lui Isus, aceasta era doar o tradiție orală, dar în jurul anilor 200-300 d.Hr., numeroasele tradiții au fost consemnate în Mișna evreiască. Nu numai Isus, ci și saducheii au respins tradiția fariseilor, conform „New International Bible Commentary”, p. 1165.

Î: În Marcu 7:6-8, fariseii ar fi fost destul de surprinși de răspunsul lui Isus. Cum practicau fariseii, și alții astăzi, arta autoamăgirii?

R: Autoamăgirea este prea ușor de practicat de către oamenii de astăzi, și asta în multiple moduri. Poate fi neintenționată sau intenționată; poate însemna a vedea lucruri care nu există cu adevărat, a nu vedea lucruri care există și a nega ceea ce vezi cu adevărat. Uneori, când oamenii îi înșală mai întâi pe alții, și nu pe ei înșiși, ajung în cele din urmă să creadă ceea ce știau inițial că era o minciună.

A existat un studiu în care participanților li s-a cerut să vizioneze un videoclip și să încerce să numere de câte ori cineva a driblat o minge de baschet. Videoclipul arăta o petrecere cu oameni care vorbeau, iar o persoană din față dribla o minge de baschet. La un moment dat, cineva îmbrăcat într-un costum de gorilă a trecut prin mijlocul petrecerii. După vizionarea videoclipului, participanților li s-a cerut să spună de câte ori au numărat și dacă au observat ceva neobișnuit în timp ce se uitau la videoclip. Toți au răspuns că nu. Ochii lor erau atât de concentrați asupra mingii de baschet, încât nici măcar nu au văzut persoana îmbrăcată în costum de gorilă care trecea prin petrecere!

Uneori, autoamăgirea este mai deliberată. Când o persoană decide ce este adevărat pe baza a ceea ce își dorește să fie adevărat, atunci va ignora complet sau, cel puțin, va minimiza dovezile care contrazic acest lucru. Într-o vară, am participat la o călătorie misionară în Utah pentru a le mărturisi mormonilor. Aproximativ jumătate dintre creștinii din grup erau foști mormoni, iar cealaltă jumătate (inclusiv eu) nu erau. A fost fascinant să le pun întrebări foștilor mormoni despre perioada în care erau mormoni. Una dintre întrebări a fost: „Cum puteai să dormi noaptea, cu toate aceste numeroase contradicții din mormonism?” El a răspuns că, în calitate de mormon, putea să doarmă foarte bine. Da, știa de unele dintre aceste contradicții și știa că nu le putea răspunde, dar asta nu-l deranja, deoarece credea că există cineva în Biserica Mormonă care putea să o facă. Ca mormon, a ajuns în cele din urmă să înțeleagă că nimeni nu putea răspunde la acele contradicții, iar mai târziu a părăsit biserica.

Fariseii sufereau de ceea ce se numește „disonanță cognitivă”. Ei „știau” că numai ei erau învățătorii lui Israel și că nu se înșelau. Dar iată-l pe acest om, Isus, care le spărgea viziunea asupra lumii, învățând cu autoritate și făcând minuni pe care numai cineva trimis de Dumnezeu le putea face. Această mare tensiune putea fi eliminată doar prin a-l demasca pe Isus ca fiind un impostor, prin a-și da seama că „certitudinea” lor anterioară era greșită, sau prin a scăpa de ceea ce provoca tensiunea și a-l ucide pe Isus.

Î: În Marcu 7:7-8, cum știi dacă o regulă este de la Dumnezeu sau de la om?

R: Dacă nu citești Scriptura lui Dumnezeu singur, poate fi foarte greu să afli.

Un catolic pe nume Paul, care era un creștin adevărat, participa la un grup mic de studiu biblic pe care l-am condus într-un an. Mi s-a părut curios că adesea aducea în discuție lucruri foarte elementare și mă întreba dacă acestea se găsesc în Biblie. (De cele mai multe ori, se găseau.) Mai târziu, mi-a spus de ce punea toate acele întrebări. Mi-a spus că învățase acele lucruri crescând într-o școală catolică, iar acolo nu se făcea diferența între ceea ce învăța Biserica Catolică și ceea ce învăța Dumnezeu în Biblie.

Atunci când un învățător creștin, indiferent de gruparea din care face parte, nu face diferența între Cuvântul lui Dumnezeu și învățăturile sale care depășesc Cuvântul lui Dumnezeu, el acordă o importanță sporită propriilor învățături, în detrimentul ucenicilor săi, care ajung să se întrebe ce anume a spus Dumnezeu cu adevărat. Atât 1 Corinteni 4:6, cât și Proverbe 30:5-6 îi avertizează pe toți creștinii să nu adauge nimic la Cuvântul lui Dumnezeu. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care profesorii sunt judecați cu o mai mare severitate, conform cu Iacov 3:1-2.

Î: În Marcu 7:7-8, nu ar trebui oare să urmăm nicio regulă dată de oameni?

R: Cu siguranță că nu; așa cum arată Romani 13:1 și 1 Petru 2:13-18, trebuie să ne supunem autorităților omenești. Dimpotrivă, Marcu 7:10-14 arată că Isus s-a opus ferm nesupunerii față de legile lui Dumnezeu pentru a respecta legile omenești.

Î: În Marcu 7:11, de ce era „Corban” ceva rău și cum fac unii astăzi lucruri similare față de părinții lor?

R: „Corban” înseamnă că era consacrat lui Dumnezeu, probabil pentru a fi oferit în Templu. Cu toate acestea, aceasta NU însemna neapărat că urma să fie dat Templului. Persoana respectivă putea totuși să-l folosească pentru sine, conform „The Expositor’s Bible Commentary”, vol. 8, pp. 678-679, și „Believer’s Bible Commentary”, p. 1337.

Dacă cineva donează o sumă mare de bani lui Dumnezeu, dar continuă să-și întrețină familia, inclusiv pe părinții săi, este în regulă. Dar dacă cineva nu-și întreține familia, deși ar fi putut-o face, Pavel spune în 1 Timotei 5:8 că acea persoană este mai rea decât un necredincios. Chiar și majoritatea necredincioșilor își întrețin propria familie.

Î: În Marcu 7:15, când Isus a spus că nimic din ce intră în om nu-l poate pângări, Isus vorbea despre ceva valabil în vremurile Vechiului Testament sau despre o învățătură nouă?

R: Aceasta este o repetare a textului din Matei 15:10-20.

Isus nu a anulat poruncile alimentare din Vechiul Testament, ci le-a înlocuit. Aici trebuie luate în considerare patru aspecte.

1. Deși Isus și ucenicii Săi încălcau uneori tradițiile de om ale fariseilor, ei înșiși trăiau în ascultare de Legea Vechiului Testament.

2. Chiar și sub Vechiul Testament, Dumnezeu era preocupat de ascultarea lor, iar dieta lor era doar o modalitate, dar nu singura, prin care aceștia își demonstrau ascultarea.

3. După ce învierea lui Isus a marcat începutul unei noi perioade, ucenicii nu au ales să mănânce orice fel de carne. Un înger al lui Dumnezeu a coborât și l-a îndrumat pe Petru, care era reticent, să mănânce, după cum se arată în Faptele Apostolilor 10:11-16. Cine era Petru ca să se certe cu un înger din cer?

4. Musulmanii nu ar trebui să aibă nicio problemă cu acest răspuns, întrucât se spune că Mahomed a făcut același lucru. El a vorbit despre legi abrogate (deși abrogarea este un concept puțin diferit de cel al Noului Legământ prin Isus). De asemenea, el a arătat că musulmanii pot mânca carne de cămilă, iar Vechiul Testament tratează carnea de cămilă la fel ca pe cea de porc (Leviticul 11:4, 7, 26; Deuteronomul 14:7, 8).

Î: În Marcu 7:18, de ce a fost Isus surprins de lipsa lor de înțelegere?

R: Nu mulțimile erau cele care nu înțelegeau, ci propriii ucenici ai lui Isus. Isus crezuse că ei își vor da seama până atunci că, în Noul Împărăție, nu mâncarea exterioară conta, ci ceea ce era în interiorul unei persoane.

Î: În Marcu 7:18, având în vedere că ucenicii nu aveau Duhul Sfânt până la Rusalii, se putea aștepta ca ei să înțeleagă ceva din ceea ce spunea Isus?

R: Uneori oamenii înțeleg greșit ce face și ce nu face Duhul Sfânt. Duhul Sfânt convinge lumea de păcat și ne luminează spre adevăr, dar oamenii pot totuși să vadă o parte din adevăr și fără Duhul Sfânt.

Î: În Marcu 7:18-23, cum a declarat Isus că toate alimentele sunt curate?

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, apoi răspunsul.

Nu este răspunsul: Multe alimente interzise în Vechiul Testament erau hrana animalelor necrofage (cum ar fi porcii și crustaceele) și a carnivorelor. Acestea ar fi avut mai multe boli și paraziți, dacă nu erau gătite bine, decât alimentele pe care le puteau mânca. Dar asta nu este esențial. Esențial era faptul că Dumnezeu le-a dat legi pe care să le urmeze și că ei puteau să-I fie pe plac sau să-L nemulțumească pe Dumnezeu prin respectarea sau nerespectarea poruncilor Sale.

Răspunsul: Isus, fiind Dumnezeu întrupat, a decretat că acum toate alimentele sunt declarate curate. Acest lucru i-a fost reiterat lui Petru în Faptele Apostolilor 10:11-16. Pavel a vorbit, de asemenea, despre acest lucru în Coloseni 2:16. Un punct cheie este că Isus nu a declarat „totul” curat; El a declarat curate doar toate alimentele care intră în trupul nostru. Lucrurile rele care pot ieși din inima noastră nu au fost niciodată curate și nici acum nu sunt.

Î: În Marcu 7:26, de ce este numită femeia „siriano-feniciană”?

R: Din punct de vedere administrativ, Fenicia făcea parte din provincia romană a Siriei. Poate că Marcu a folosit acest termen pentru a o distinge de libio-fenicienii care proveneau din Africa de Nord.

Î: În Marcu 7, ce este mai bine: să încerci să duci o viață curată și pură sau să încerci să fii aproape de Isus?

R: Ne dorim cu adevărat ambele lucruri. Dar dacă un credincios duce o viață curată, dar dorește să rămână departe de Isus, el nu va deveni mai asemănător cu Hristos. Pe de altă parte, dacă un credincios trăiește în păcat, dar dorește să se pocăiască și să se apropie de Isus, atunci el va deveni mai curat și mai asemănător cu Hristos.

Î: În Marcu 8:10, unde se află Dalmanuta?

R: Aceasta s-ar afla la sud-vest de Marea Galileei. Multă vreme, cercetătorii nu au știut locația exactă. Totuși, la sud de Câmpia Gennesaret a fost descoperită o peșteră cu numele „Talmanutha”.

Î: În Marcu 8:11-12, de ce nu i-a ascultat Isus pe farisei sau măcar nu le-a făcut pe plac, oferindu-le un semn din cer la cererea lor?

R: Acest lucru s-a întâmplat la scurt timp după ce Isus hrănise cei 4.000 de oameni. Ce ar fi dovedit fariseilor încă o minune în acest moment? Ei nu doreau să iasă să-L asculte pe Isus, dar ar fi auzit totuși despre această minune. Rețineți că cererea lor nu provenea din credință, ci era motivată de necredință. Fariseii păreau să presupună că Isus trebuia să le răspundă la toate întrebările. Dar Isus nu era obligat față de ei să dovedească nimic. De fapt, Isus le spune: „Nu veți vedea un semn la cerere, pentru că ați văzut și ați auzit deja.”

Î: În Marcu 8:15, de ce unele învățături greșite sunt asemănătoare cu drojdia?

R: Este nevoie doar de un vârf de cuțit de drojdie, de mediul potrivit (aluatul) și de puțin timp, iar aceasta a schimbat întregul mediu. Corectitudinea politică este o încercare de a împiedica schimbarea mediului (sau de a-l readuce la starea inițială), prin definirea anumitor puncte de vedere sau subiecte ca fiind „interzise”. Dacă vrei să afli despre Dumnezeu, trebuie să-i urmezi pe farisei. Acesta era un lucru de la sine înțeles, pe care toată lumea îl înțelegea. În vremurile de mai târziu, dacă vrei să-L urmezi pe Dumnezeu, trebuie să urmezi tot ce spune preotul. Deși creștinii biblici au fost acuzați că au un „papă de hârtie” și că urmează doar o Carte, de fapt noi dorim doar să-L urmăm pe Dumnezeu și cuvintele pe care El ni le-a dat. Orice simplă figură religioasă umană, chiar și una bună, și orice crez sau sinod, chiar și unul bun, nu pot înlocui pe Dumnezeu și Cuvântul Său.

Î: În Marcu 8:17-21, care ar putea fi semnificația acestor numere?

R: Isus tocmai îi avertizase cu privire la farisei și saduchei, iar ucenicii ignorau ceea ce le spunea; ei erau preocupați de lipsa pâinii. Așadar, Isus i-a întâmpinat acolo unde se aflau și cu ceea ce îi preocupa. El îi întreabă care erau numerele: cinci pâini pentru douăsprezece „coșuri de prânz” în Israel; șapte pâini pentru șapte „coșuri” printre neamuri. Există două răspunsuri complementare.

În general, Isus sublinia faptul că au rămas cu mai multe resturi decât aveau la început. Așadar, nu trebuie să-și facă griji că Isus nu ar putea să le asigure pâine.

Mai precis, șapte este adesea un simbol al desăvârșirii, sau al desăvârșirii în Dumnezeu, în Biblie. Deși numărul doisprezece din Biblie se referă adesea la cele douăsprezece triburi, aici nu este cazul. Vor fi doisprezece apostoli, iar apostolii erau pentru toate neamurile. Cifrele cinci și doisprezece erau pur și simplu numere diferite de șapte și șapte, iar coșurile de prânz și coșurile de provizii erau recipiente de dimensiuni diferite, arătând că acestea erau evenimente separate și că Isus era cel care oferea mântuirea atât iudeilor, cât și neamurilor.

Î: În Marcu 8:22-26, care sunt cele trei tipuri de orbire spirituală?

R: Omul era orb, iar mai târziu a devenit parțial orb fizic, dar ucenicii erau încă parțial orbi spiritual.

Neintenționată: Oamenii pot fi orbi fizic în sensul că s-au născut așa, cum se arată în Ioan 9:1-2, au devenit complet orbi mai târziu sau sunt parțial orbi. Din punct de vedere spiritual, mulți necredincioși sunt orbi în sensul că nu cunosc lumina și adevărul lui Hristos.

Orbire intenționată: Batjocoritorii și necredincioșii încăpățânați îl resping pe Hristos pentru că refuză să vadă adevărul care le-a fost deja revelat. Fariseii nu erau proști; erau pricepuți în a găsi obiecții și motive pentru a alege să nu vadă. La fel cum o persoană fără dizabilități nu își poate parca mașina pe un loc rezervat persoanelor cu dizabilități și apoi să-și pună o eșarfă pe ochi, există o diferență între orbirea intenționată și cea neintenționată.

Credincioșii: Chiar și credincioșii, care și-au încredințat viața lui Isus, pot fi parțial orbi față de adevăr. Aici, nici măcar ucenicii nu au putut vedea.

Î: În Marcu 8:23-25, de ce a părut că Isus l-a vindecat pe orb în etape?

R: Scriptura nu spune. Poate că omul avea mai multe probleme, sau poate că există o lecție mai profundă pentru noi. Așa cum orbirea fizică a omului a fost vindecată în etape, uneori și orbirea spirituală a unei persoane este vindecată în etape.

La fel cum omul a fost parțial orb până la sfârșit, și unii oameni pot fi parțial orbi din punct de vedere spiritual. Ei văd unele lucruri corect și presupun că le văd pe toate corect, fără să știe că sunt încă parțial orbi. De exemplu, unii L-au văzut pe Isus ca pe un profet, dar nu ca pe Mesia. Unii astăzi Îl văd pe Isus ca Mântuitor, dar nu ca Domn. Unii Îl văd pe Dumnezeu ca iubire, dar nu și ca dreptate și mânie.

Î: În Marcu 8:24, de ce l-a văzut inițial omul orb vindecat pe oameni ca pe niște copaci care umblau?

R: Poate că nervii optici ai omului nu primeau lumina în mod clar. Ar fi putut exista mai multe motive pentru orbire, legate de pupilă, iris, cornee și nervul optic.

Alternativ, este posibil ca omul să fi avut inițial o vedere perfectă, dar creierul său să nu fi fost antrenat să proceseze modelele. De fapt, creierul oamenilor primește o imagine a lumii cu susul în jos. Creierul nostru se antrenează singur să răstoarne imaginea. Într-un film al Moody Science, unui bărbat i s-a dat o pereche specială de ochelari care răsturnau imaginea cu susul în jos. După ce i-a purtat suficient de mult timp, creierul bărbatului s-a adaptat perfect și nu a avut nicio problemă să meargă sau să se descurce – cel puțin până când ochelarii au fost scoși, moment în care creierul bărbatului a trebuit să se reantreneze din nou.

Vedeți http://www.answersingenesis.org/docs/4146.asp pentru câteva exemple interesante din zilele noastre despre oameni care pot vedea fizic, dar totuși nu sunt capabili să recunoască inițial lucrurile.

Î: În Marcu 8:26, de ce i-a spus Isus omului să se ducă direct acasă și nu în sat?

R: Scriptura nu precizează acest lucru, dar se pare că omul și familia lui erau dintr-un alt oraș sau locuiau în afara orașului. Totuși, Isus a fost foarte explicit în această privință. Mai întâi, Isus l-a condus pe orb în afara orașului, fără să-l vindece încă. Apoi, Isus l-a vindecat treptat, iar la final i-a poruncit în mod expres omului să nu se întoarcă în sat.

„New International Bible Commentary”, p. 1166, speculează că era potrivit ca omul să le spună mai întâi rudelor sale, mai degrabă decât ca rudele să afle mai întâi de la altcineva. Alternativ, Isus nu a vrut ca fariseii din oraș să vadă asta, întrucât tocmai le spusese în Marcu 8:11 că nu vor vedea niciun semn de la Isus. Sau, ar fi putut exista și alte persoane pe care Isus nu a vrut să le lase să observe minunea. În cele din urmă, este posibil ca Isus să nu fi dorit ca anumite persoane să vadă vindecarea în etape.

Î: În Marcu 8:38, scepticul Bart Ehrman subliniază că Isus nu Se identifică în mod explicit ca Fiul Omului (Isus, întrerupt, p. 159).

R: Isus nu era obligat să o facă aici. El S-a identificat ca Fiu al Omului în Marcu 2:5-12. Isus a spus în Marcu 2:8a-12: „De ce gândiți astfel în inimile voastre? … Ce este mai ușor: să spui unui paralitic: «Păcatele tale sunt iertate», sau să spui: «Scoală-te, ia-ți patul și umblă»? Dar, ca să știți că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele...» I-a spus paraliticului: «Îți spun, ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă.» Iar omul acela s-a sculat îndată, și-a luat patul și a ieșit în fața tuturor. Atunci toți au rămas uimiți și au slăvit pe Dumnezeu, zicând: «N-am mai văzut niciodată așa ceva!»” (BSB) Isus a folosit acest termen de 81 de ori în Evanghelii. De ce ar considera Ehrman semnificativ faptul că Isus nu l-a precizat din nou în acest loc?

Î: În Marcu 8:38, ce înseamnă că Isus se va rușina de cei care s-au rușinat de Isus în această viață?

R: Exegeții au două puncte de vedere în această privință.

1. Credincioșii aleși care se rușinează de Isus vor suferi ocară când vor ajunge în Cer. Aceasta este opinia din „Believer’s Bible Commentary”, p. 1341. Unii creștini cred cu adevărat, dar s-au lăsat prea mult atrași de lume pentru a-L apăra pe Isus sau pentru a vesti Evanghelia.

2. Așa-numiții creștini care se rușinează de Isus vor descoperi că nu vor ajunge deloc în Cer. „Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 141-142, și „The NIV Study Bible”, p. 1510, susțin această opinie. 2 Timotei 2:12 spune, de asemenea, că dacă îl tăgăduim pe Hristos Isus, El ne va tăgădui pe noi. Unii oameni refuză să-L accepte pe Isus din diverse motive emoționale. Se pare că Iuda a fost dezamăgit de faptul că Isus nu urma să întreprindă nicio acțiune militară în acel moment. Unii susțin că oamenii sunt atât de buni încât nu au nevoie de mântuire, sau că este „prea primitiv” să spunem că avem nevoie de un sacrificiu pentru noi. Alții nu vor ca cineva să-i privească de sus, din Cer, pentru a le judeca faptele.

Desigur, ambele afirmații sunt probabil adevărate, deoarece Isus nu a specificat acel „grad de rușine” în acest verset. Este un lucru grav să crezi în Isus, să-L negi și să te pocăiești (așa cum a făcut Petru), dar este un lucru și mai grav să nu-ți fi predat viața Lui încă de la început.

Î: În Marcu 9:1-2, de ce crezi că Dumnezeu a permis să aibă loc transfigurarea?

R: Mai întâi, rețineți că, până la moartea lui Isus, nimeni nu știa despre acest lucru, cu excepția ucenicilor. Așadar, acest lucru nu a ajutat pe nimeni altcineva, cel puțin nu până la moartea și învierea lui Isus. Deși Scriptura nu spune de ce s-a întâmplat acest lucru, putem vedea cel puțin șase motive.

1) Ar întări credința ucenicilor. Ucenicii ar avea o viziune a slavei supreme a lui Isus.

2) Ar fi o încurajare pentru Isus Însuși, înainte de a merge la cruce. Poate că Ilie și Moise I-au spus lui Isus și câteva lucruri necesare.

3) Pentru a împlini profeția: Maleahi 4:5-6 spune că Ilie va veni înainte de ziua cea mare a Domnului. În timp ce Ioan Botezătorul era în duhul și puterea lui Ilie, Ilie însuși a venit fizic la Transfigurare.

4) Doi martori, Moise și Ilie, au venit să fie alături de Isus, cel puțin pentru o scurtă perioadă. Ilie nu a murit niciodată (2 Regi 2:11), iar deși Moise a murit, trupul său nu a fost găsit niciodată (Deuteronom 34:6). Vor fi doi martori chiar înainte de a doua venire a lui Isus, conform Apocalipsei 11, iar acest eveniment ar putea fi o prefigurare a acestui lucru.

5) Pentru cei dintre noi care trăim după înviere, acest lucru ar întări convingerea că Dumnezeu deținea controlul și știa de la început ce se va întâmpla cu răstignirea și învierea.

6) În cele din urmă, s-a împlinit profeția pe care Isus a dat-o în Marcu 9:1

Î: În Matei 17:1, Marcu 9:2 și Luca 9:28-29, pe ce munte a avut loc transfigurarea?

R: Scriptura nu specifică, dar iată ce știm. În primul rând, a fost un munte înalt, iar Muntele Tabor se află la doar 1.843 de picioare deasupra nivelului mării (aproximativ 5 terenuri de fotbal), așa că nu se încadrează în categoria munților înalți. Se afla la zece mile sud-vest de Marea Galileei și nu era aproape de Cezareea lui Filip. De asemenea, la acea vreme exista o fortăreață romană pe vârful Muntelui Tabor.

Muntele Hermon, cu o înălțime de peste 9.000 de picioare, este cel mai înalt munte din regiune și ar fi putut avea loc acolo. Cu toate acestea, se află destul de departe, la nord de Înălțimile Golan, la granița dintre Siria și Liban. Comentariul biblic „The Believer’s Bible Commentary”, la pagina 1400, susține această opinie.

Muntele Meron / Jebel Jermaq, la vest de Marea Galileei, are o înălțime de 3.926/3.962 de picioare, iar W. Liefield a sugerat această posibilitate.

Î: În Marcu 9:7 și următoarele, dintre toate lucrurile pe care Dumnezeu le-ar fi putut spune, a fost consemnată doar această singură frază. De ce credeți că era atât de important ca ucenicii să știe acest lucru?

R: Creștinismul nu se referă în primul rând la legi, doctrină sau slujire. Deși aceste lucruri sunt prezente, ele nu sunt esențiale. Nici experiența noastră, nici părtășia, nici rugăciunea nu sunt esențiale. Lucrul principal este să-L iubim pe Isus. Dar credincioșii pot uita acest lucru. Pavel spune în 2 Corinteni 11:2-3: „Sunt gelos pentru voi cu o gelozie dumnezeiască. Căci v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă prezint ca pe o fecioară curată lui Hristos. Mă tem însă că, așa cum Eva a fost înșelată de viclenia șarpelui, mințile voastre să nu fie rătăcite de la devotamentul vostru simplu și curat față de Hristos.”

Î: În Marcu 9:14-16, cum putem rezista ispitei de a rămâne prea mult timp pe vârful muntelui, când Isus vrea să coborâm?

R: Țineți minte că nu este vorba despre noi, despre cunoștințele și experiența noastră, ci despre Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să-i slujim pe ceilalți. La judecata de la scaunul de judecată, Isus nu ne va întreba cât de mult am învățat sau ce am trăit, ci mai degrabă ce am făcut și cum am trăit. O experiență de vârf este bună pentru a ne ancora, a ne ajuta să creștem și a ne reîmprospăta, în vederea luptei spirituale pentru inimile și mințile oamenilor din această lume. Un antrenor dintr-o echipă nu are ce face cu un jucător talentat care refuză să concureze.

Î: În Marcu 9:18, 28-29, ce se spune despre puterea unui creștin fără credință?

R: În acel moment, ucenicii știau mai multe despre Dumnezeu decât orice alt muritor de pe pământ. Ucenicii aveau întâlniri personale cu Isus în fiecare zi. Ucenicii (cel puțin toți, cu excepția unuia) credeau și puneau în practică ceea ce credeau. Aveau credință, dar nu aveau o credință suficient de puternică pentru a alunga acest demon.

Î: În Marcu 9:18, 28-29, cum luăm noi astăzi ca pe ceva de la sine înțeles puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu?

R: Cei necredincioși pot considera siguranța, pacea, sănătatea și prosperitatea ca fiind lucruri la care au dreptul. Chiar și unii credincioși pot crede că nu vor avea parte de vremuri grele pentru că sunt creștini. A considera darurile lui Dumnezeu ca fiind ceva de la sine înțeles este opusul recunoștinței.

Î: În Marcu 9:19, de ce crezi că Isus a spus: „O, generație necredincioasă”, în loc de „O, ucenici necredincioși”?

R: Isus a văzut că necredința ucenicilor reflecta societatea în care fuseseră crescuți. Într-o anumită măsură, chiar și ca credincioși, convingerile și credința noastră sunt modelate de generația noastră, adică de cultura și societatea noastră. Ca credincioși, trebuie să recunoaștem acest lucru cu umilință și sinceritate și să ne străduim să-l depășim și să ne eliberăm de el.

Î: În Marcu 9:24, de ce a rostit tatăl un oximoron?

R: Un oximoron este o figură de stil care folosește afirmații sau imagini contradictorii pentru a exprima un adevăr complex. Tatăl avea sentimente contradictorii în interiorul său. El a spus: „Cred”, pentru că credea cu adevărat, dar a spus și: „ajută-mi necredința”, pentru că știa că avea și îndoieli reale.

Și noi ar trebui să fim sinceri cu privire la sentimentele noastre înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu este suficient de mare pentru a face față îndoielilor noastre, iar când ne aducem sentimentele la lumină mărturisindu-le Lui, Dumnezeu poate avea grijă mai ușor de ceea ce Îi mărturisim.

Î: În Marcu 9:24, ce crezi că face Dumnezeu cu o credință imperfectă, precum cea a tatălui?

R: Dumnezeu s-a folosit de credința tatălui băiatului; o credință imperfectă, dar sinceră și autentică. Aceasta este mai bună decât o aparență ipocrită și nesinceră a credinței. Fii sincer în privința credinței tale în Dumnezeu, astfel încât El să o poată crește, să o rafineze și să îndepărteze zgura care nu-i aparține.

Î: În Marcu 9:25, de cele mai multe ori Isus doar poruncea unui duh rău să iasă, dar de ce a spus Isus de data aceasta atât să iasă, cât și să nu mai intre din nou?

R: În Luca 11:24-26, Isus a spus că, atunci când un duh rău iese dintr-o persoană, acesta poate încerca să se întoarcă împreună cu alți șapte. Prin urmare, este important ca, atunci când o persoană posedată de demoni este eliberată din robie, să se întoarcă la Hristos, pentru ca demonii să nu se întoarcă cu o forță și mai mare.

Î: În Marcu 9:33, de ce crezi că, în acel moment, imediat după marea transfigurare, ucenicii s-au certat cu privire la cine era cel mai mare dintre ei?

R: La prima vedere, acest lucru pare ridicol. Imediat după ce li s-a acordat cu generozitate marele privilegiu de a vedea acest lucru minunat, în loc să meargă și să spună cât de mare era Isus, ei se certau cu privire la cât de mari erau ei înșiși. În loc ca totul să se învârtă în jurul lui Isus și al modului în care ei pot sluji pentru a-L slăvi pe Isus, ei îl foloseau pe Isus pentru a pune accentul pe ei înșiși.

Această imagine este ridicolă. Cu siguranță, dacă cineva ar fi vrut să picteze o imagine idilică și cosmetizată a ucenicilor sfinți ai lui Isus, cu siguranță ar fi omis acest detaliu! Pur și simplu arată rău. Dar, după ce au crezut în Isus, au văzut minunile și au asistat la transfigurare, ei erau încă așa. Răbdarea lui Isus față de ei este uimitoare.

Î: În Marcu 9:33, cum ar trebui să ne comportăm față de un frate în credință care încearcă să-și promoveze propria măreție?

R: Nu-i purtați pică, ci rugați-vă pentru ei, dorindu-vă ca ei să se pocăiască de aceasta. Nu ar trebui să-l considerăm un necredincios ascuns sau un apostat căzut, fără speranță de mântuire, așa cum Isus nu i-a considerat pe ucenici astfel. Ei ar trebui avertizați pentru binele lor, iar influența lor de a-i încuraja pe alții să facă la fel ar trebui minimizată.

Î: În Marcu 9:34, ar fi trebuit ucenicii să-I spună lui Isus de ce se certau, sau ar fi trebuit să tacă, așa cum au făcut?

R: Probabil au tăcut din cauza jenii sau a rușinii. Dumnezeu știe ce gândim și ce spunem, indiferent dacă mărturisim sau nu, dar este mai bine să-I spunem ce avem în inimă, chiar dacă este ceva putred sau mândru. Astfel, Dumnezeu poate curăța totul mult mai repede dacă ești dispus să recunoști.

Î: În Marcu 9:35, ce părere ai despre fraza: „măreția vine prin slujire”?

R: Nu este în totalitate adevărat. În primul rând, trebuie să-L slujești pe Cel potrivit. Nu să-ți slujești ambiția, nu să slujești biserica, ci slujirea ta principală ar trebui să fie față de Dumnezeu. În al doilea rând, trebuie să slujești cu motive corecte. Dar, ținând cont de aceste precizări, atunci afirmația este destul de corectă.

Î: În Marcu 9:38-40, de ce i-au interzis Ioan și ceilalți ucenici cuiva să alunge demonii și cine era acest om?

R: Mai întâi, să analizăm succesiunea particulară a evenimentelor de aici. La început, ucenicii erau neputincioși să alunge un demon. Apoi, se certau între ei despre cine era cel mai mare. Dar, chiar dacă ei nu puteau alunga demonul, îi interziceau altcuiva care credea în Hristos să alunge un demon în numele lui Isus, după ce ei nu reușiseră.

Deoarece omul acela nu făcea parte din grupul lor, ucenicii au presupus că Dumnezeu nu-l putea folosi. Astăzi, uneori, credincioșii fac aceeași greșeală, gândindu-se că alți creștini autentici, care nu fac parte din biserica lor, nu sunt folosiți de Dumnezeu sau sunt folosiți doar într-o măsură mai mică.

Î: În Marcu 9:38-40 și în alte pasaje, cât de „real” este diavolul și influența lui? Îți pune el gânduri în minte?

R: Diavolul și demonii săi sunt ființe reale, cu gânduri și sentimente. Ei pot sugera gânduri, dar nu pot „poseda” credincioșii. Deși pot sugera gânduri, noi avem puterea să spunem „nu” și să mergem mai departe. Deși sunt puternici, iar puterea lor nu trebuie luată în derâdere, protecția noastră sub sângele lui Hristos este și mai puternică. De exemplu, am auzit de un vrăjitor care a blestemat un creștin, iar blestemul s-a întors asupra vrăjitorului. Într-un exemplu fără legătură cu acesta, am auzit de un alt vrăjitor care a declarat că un misionar creștin va muri în termen de 30 de zile. În a 30-a zi, vrăjitorul a murit.
Ca copii ai lui Hristos, nu avem niciun motiv să negociem cu diavolul, să-l provocăm sau chiar să încercăm să comunicăm cu diavolul sau cu demonii.

Î: În Marcu 9:38-40, cum te raportezi la cineva care face voia lui Dumnezeu, dar nu este „autorizat” de oameni?

R: În primul rând, întreabă-te dacă este chiar necesar să fie autorizat de oameni? Dacă este voia lui Dumnezeu, atunci probabil că nu este nevoie. Dacă crezi că provoacă dezbinare, asigură-te mai întâi că nu tu și grupul tău sunteți cei care provocați dezbinarea. Pe de altă parte, dacă stârnește certuri sau provoacă în mod legitim dezbinare, ar trebui să discuți cu acea persoană, să încerci să o convingi cu argumente și să te rogi ca voi toți să ajungeți la un acord.

Î: În Marcu 9:42, ce crezi că este atât de grav în a-i face pe copilași să păcătuiască?

R: Deși societatea din acea vreme îi privea adesea cu dispreț pe copii, Marcu 9:42 spune că ar fi mai bine ca cineva să nu se fi născut deloc decât să facă un copil să păcătuiască. Când te uiți la un copil mic, care s-ar putea să se comporte prostuț și care nu știe prea multe, amintește-ți că Dumnezeu ține la ei la fel de mult ca la un adult, iar ei sunt la fel de importanți în ochii Lui.

Evanghelistul D.L. Moody i-a spus odată cuiva că două persoane și jumătate au fost mântuite la o adunare. Persoana respectivă l-a întrebat: „Vrei să spui doi adulți și un copil?” „Nu”, a răspuns Moody, „doi copii și un adult”.

Î: În Marcu 9:48, de ce viermii nu ar muri în Iad?

R: Metafora lui Isus nu se referă la animale mici, ci mai degrabă la putrezirea și distrugerea Iadului. Cartea „When Critics Ask” (p. 372) oferă un răspuns diferit. Deoarece se spune „viermele lor” și nu „viermele”, este o metaforă a trupului fizic al cuiva care ajunge în Iad.

Î: În Marcu 9:49, ce înseamnă „sărat cu foc”?

R: Există trei interpretări principale cu privire la cine se referă acest verset

Credincioșii, care trec prin suferință și purificare

Cei pierduți, care ajung în Iad

Toți cei care sunt încercați și judecați. Această interpretare le poate cuprinde pe celelalte două.

În concluzie, versetele 43-48 vorbesc despre Iad, iar versetul 50 se referă la credincioși. Versetul 49 este un verset de tranziție, iar expresia „toți” se referă atât la cei pierduți menționați imediat înainte, cât și la credincioșii menționați imediat după acesta.

Î: În Marcu 9:49-50, cum se leagă „a fi sărat cu foc” de „a-și pierde sarea”?

R: Fariseii din acea vreme susțineau că Israelul era sarea printre neamuri, menită să le purifice. Sarea era un conservant important. Expresia „sărat cu foc” înseamnă conservarea alimentelor prin foc, cum ar fi uscarea fructelor. Dacă chiar și focul poate avea un efect conservant, sarea își poate pierde cea mai mare parte din efectul său conservant dacă este spălată cu apă sau dacă este diluată cu alte substanțe.

Î: În Marcu 10:1-2 și Matei 19:3-9, ce învață Isus despre divorț?

R: Înainte de a răspunde la întrebare, ar trebui să înțelegem mai întâi ce a învățat Isus despre căsătorie.

Căsătoria, așa cum este descrisă în Marcu 10:7 și Geneza 2:24, înseamnă că cei doi devin un singur trup. Când un tânăr sau o tânără este pe punctul de a se căsători, trebuie să conștientizeze că, în urma acestui pas, vor deveni persoane schimbate. Cel puțin, un studiu realizat în Statele Unite arată că bărbații căsătoriți trăiesc, în medie, puțin mai mult decât cei care nu s-au căsătorit niciodată. Mai important, soțul sau soția ta poate și, probabil, va face multe pentru a te apropia de Dumnezeu sau pentru a te îndepărta de El. Căsătoria nu înseamnă doar a fi îndrăgostit sau a avea sentimente, ci un angajament înaintea lui Dumnezeu și a celorlalți. Este ca și cum, metaforic vorbind, nu mai sunteți două organisme, ci unul singur.

Despărțirea acestui „organism” nu este naturală și nu este ceva ce Dumnezeu dorește. Deși în Matei 19:9 este permis să divorțezi de soț/soție dacă acesta/aceasta comite imoralitate sexuală, nu este neapărat obligatoriu să faci acest lucru. Pavel ne învață în 1 Corinteni 7:12-15 că nu este permis să divorțezi de cineva pentru că are sau a adoptat o altă credință, dar dacă partenerul inițiază divorțul, este permis să accepți acest lucru.

Dar dacă soțul sau soția devine dependent de droguri? Este greu de imaginat că cineva ar putea cădea în această situație și să fie totuși un creștin autentic. Dar, indiferent de asta, în această situație dificilă, dacă nu este dispus să se oprească, îl poți denunța la poliție. Dacă este necredincios și dorește să divorțeze de tine după aceea, atunci foarte bine.

Ce se întâmplă dacă soțul sau soția te amenință cu violență pe tine sau pe familie? Cel mai prudent lucru de făcut este să te separi pentru siguranță și, din nou, este greu de imaginat că cineva ar face asta și ar fi un creștin autentic. Aceasta este, de asemenea, o situație dificilă. Uneori ar putea fi cel mai bine să-l denunți la poliție.

Î: În Marcu 10:1-2, de ce crezi că fariseii L-au întrebat pe Isus despre divorț în acest context?

R: Ar putea fi unul sau mai multe dintre cele trei motive, și niciunul dintre ele nu era faptul că fariseul urma să adopte o anumită poziție pe baza a ceea ce spunea Isus.

1) Să vadă dacă Isus era mai apropiat de școala lui Hillel, care permitea divorțul, sau de școala lui Shammai, care nu-l permitea, cu excepția cazului de adulter. Printre adepții celebrului rabin evreu Hillel, divorțul era permis în Mișna Gittin 1:1-3; 7:2.

2) Să vadă dacă Isus va învăța ceva diferit față de Vechiul Testament, în Deuteronom 24:1-4 (și Isus a făcut-o).

3) Să sperăm că Isus ar spune „fără divorț”, ceea ce l-ar face pe Isus să-l critice pe conducătorul Irod Antipa și pe soția sa, Irodiada, care divorțaseră deja. Soția nu putea iniția divorțul conform legii iudaice, dar putea să o facă conform legii romane, așa cum a făcut Irodiada. Isus se afla în acel moment în Perea, care era stăpânită de Irod Antipa.

Î: În Marcu 10:5, de ce ar permite Dumnezeu, prin Moise, anumite lucruri din cauza împietririi inimilor lor?

R: Deși Dumnezeu nu are nevoie să se adapteze la noi și la inimile noastre împietrite, uneori El alege să o facă. În vremurile Vechiului Testament, majoritatea credincioșilor nu aveau Duhul Sfânt care să locuiască în ei. Dar în vremurile Noului Testament, cu Duhul Sfânt care locuiește în noi și cu legea scrisă în inimile noastre, avem un standard mai înalt decât sfinții din Vechiul Testament în această privință.

Î: În Marcu 10:13, de ce îi mustrau ucenicii pe oameni pentru că își aduceau copiii mici la Isus?

R: Ucenicii au greșit făcând acest lucru. Poate că au raționat greșit, considerând că, întrucât copiii nu puteau înțelege intelectual învățătura lui Isus așa cum o făceau adulții, nu ar fi trebuit să-I irosească timpul lui Isus. Isus nu s-a limitat la a-i corecta, ci i-a mustrat pe cei care îi mustraseră pe alții în mod greșit.

Conform „Believer’s Bible Commentary”, p. 1346, George MacDonald a spus că nu credea în creștinismul unui om dacă nu se vedeau niciodată băieți sau fete jucându-se în fața ușii sale.

Î: În Marcu 10:13-15, de ce a vrut Isus ca copiii să vină la El?

R: Singurul motiv pe care l-a menționat Isus a fost: „A lor este Împărăția lui Dumnezeu”. Isus folosea copiii ca exemplu concret, arătând că noi toți trebuie să avem umilința și disponibilitatea de a învăța, ca și copiii, pentru a veni la Dumnezeu. Nu putem veni la Dumnezeu cu mândrie, ci trebuie să recunoaștem că nu suntem suficienți în noi înșine. Trebuie să fim dispuși să recunoaștem că Dumnezeu știe mai mult decât noi, că avem nevoie de El și că suntem dispuși să creștem.

În plus, fără îndoială că lui Isus îi plăceau copiii și vedea că sufletul unui copil are aceeași valoare ca și cel al unui adult. Isus ar fi un bun învățător la școala duminicală pentru copii!

Î: În Marcu 10:18 și Luca 18:19, nu era Isus „bun”, din moment ce l-a întrebat pe omul care L-a numit bun?

R: Isus este bun în toate sensurile cuvântului. Isus îl întreabă pe cel care L-a numit bun, deoarece omul respectiv nu recunoscuse încă că Isus era Mesia și părea să folosească termenul „bun” prea ușor.

În mod similar, în Ioan 8:7, când Isus le-a spus acuzatorilor femeii păcătoase: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul piatra”, Isus nu a aruncat El Însuși nicio piatră, dar asta nu dovedește că Isus ar fi avut păcat. Isus era fără păcat, conform Evrei 4:15.

Î: În Marcu 10:18 și Luca 18:19, Isus întreabă: „De ce Mă numești bun? … Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu.” Deoarece Isus nu-Și nega propria bunătate sau divinitatea, ce voia să spună?

R: Isus pune o întrebare scurtă care, la prima vedere, pare foarte simplă: de ce Îl numiți bun? Trei puncte simple, urmate de o scurtă discuție.

a) Isus nu a afirmat și nici nu a negat aici că era bun. (Alte pasaje ne spun însă că era.)

b) Isus a pus doar o întrebare. El nu a afirmat și nici nu a negat aici că era Dumnezeu. (Alte pasaje ne spun însă că era.)

c) Isus părea extrem de interesat de ceea ce acest om era dispus să afirme și de ceea ce credea.

Acum să trecem la această discuție, iar apoi vom vedea ce afirmați și ce sunteți dispuși să credeți.

Nimeni altcineva din Evanghelii, fie că era credincios sau nu, nu a fost vreodată consemnat că L-ar fi numit pe Isus „învățător bun”. Oare cel care a pus întrebarea voia doar să fie amabil și să-L flateze, sau, așa cum a întrebat Isus, afirma el mai mult decât atât?

Ce înseamnă „o persoană bună”, în ochii unui Dumnezeu sfânt? Este bun un vameș păcătos, care a înșelat pe mulți toată viața, dar strigă către Dumnezeu să aibă milă de el? Nu, el se pocăiește de răul său, dar a fost totuși rău. Pe de altă parte, suntem noi cu ceva mai buni decât acel vameș? Nu. După standardele lui Dumnezeu, a numi „bun” pe orice simplu om de pe pământ este o falsă îngâmfare.

De altfel, ce înseamnă „bun”? Este ceva bun atunci când oamenii votează pentru el, când societatea îl acceptă sau când o persoană consideră în mintea sa că este bun, chiar dacă alții gândesc altfel? Nu, nu avem niciun standard al binelui, în afară de Dumnezeu și de ceea ce El declară a fi bun. Nimeni nu este, în ultimă instanță, bun, în afară de Dumnezeu.

Având în vedere toate acestea, susții că Isus era bun?

Î: În Marcu 10:18 și Luca 18:19, era Isus Dumnezeu, având în vedere că nimeni nu era bun, cu excepția lui Dumnezeu singur?

R: Isus nu i-a spus omului respectiv dacă El era Dumnezeu sau nu. Mai degrabă, El îi spunea că omul folosea cuvântul „bun” cu prea multă ușurință. Dumnezeu este sursa bunătății, definiția bunătății, iar toate lucrurile mai mici pe care le numim bune sunt pur și simplu umbre ale bunătății lui Dumnezeu.

Știți, creștinii, evreii, musulmanii și chiar idolatrii romani care ucideau creștinii încercau cu toții să fie buni, cel puțin așa cum înțelegeau ei binele. Poate fi un șoc pentru mulți occidentali, dar nu toate religiile împărtășesc această viziune, conform căreia ar trebui să încerci să faci bine. În cadrul hinduismului, mulți încearcă să caute iluminarea, adevărata înțelegere, experimentând atât binele, cât și răul. De aceea, dacă un om religios hindus delapidează sau fură, unii ar putea fi șocați de presupusa lui ipocrizie, dar s-ar putea să nu fie deloc ipocrizie. Pentru el, s-ar putea ca nu să existe niciun conflict între a încerca să atingi iluminarea, conștiința cosmică sau orice altceva, și a dori să experimentezi răul. Totuși, nu toți hindușii ar fi de acord; unii ar pune mai mult accent pe „karma”.

Î: În Marcu 10:18 și Luca 18:19, cum aplicau oamenii din vechime aceste versete?

R: Acestea sunt două versete „multifuncționale”, care au numeroase aplicații valoroase.

Un exemplu pentru noi

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.), în lucrarea sa „Cine este omul bogat care va fi mântuit?”, capitolul 4, p. 592, folosește acest pasaj pentru a arăta că trebuie să fim buni și să dăm celor săraci, mai degrabă decât să ne încredem în bogății.

Tertulian (198-220 d.Hr.) a spus că Dumnezeu este bun și milostiv, și, la fel, se cuvine ca noi să fim buni, să avem milă de ceilalți și să fim făcători de pace. („Despre modestie”, cap. 2, p. 75)

Împotriva gnosticismului

Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.) afirmă că, întrucât Isus s-a adresat Tatălui numindu-L „bun”, El este cu adevărat bun. (Irineu, „Împotriva ereziilor”, cartea 1, capitolul 20, p. 345)

Hipolit, discipol al lui Irineu (225-235/6 d.Hr.), la rândul său, în „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 5, capitolul 2, p. 50, și cartea 7, capitolul 20, p. 113, folosește acest argument pentru a demonstra că Marcion și gnosticismul greșesc. Dacă Tatăl care a creat lucrurile este bun, atunci întregul gnosticism și erezia lui Marcion se prăbușesc.

Ebioniții îl recunosc pe Isus ca Fiu al Tatălui, dar spuneau că Isus era Dumnezeu doar într-un sens figurat. Deoarece insistau, de asemenea, să urmeze practicile Vechiului Testament, vă puteți imagina că erau extrem de împotrivă gnosticilor care afirmau că Dumnezeul Vechiului Testament era rău sau rătăcit. În Omilia Clementină 3 (dată incertă), capitolul 57, paginile 248-249, ei au folosit, de asemenea, acest verset împotriva celor care îl numeau pe Dumnezeul Vechiului Testament rău. Însă în literatura clementină și în toate scrierile ebionite care s-au păstrat, ei nu au folosit niciodată acest verset pentru a nega faptul că Isus era Dumnezeu.

Împotriva idolatriei

Origen (225-254 d.Hr.) spune că, dacă Hristos s-a supus lui Dumnezeu Tatăl, cu cât mai mult soarele ar refuza ca cineva să se închine și să-l venereze. Origen adaugă apoi că ar trebui să ne rugăm Cuvântului lui Dumnezeu și, cu atât mai mult, Tatălui Său. (Împotriva lui Celsus, cartea 5, capitolul 15, p. 548)

Divinitatea lui Hristos

Novatian (250/254-256/7 d.Hr.) „Mai mult, Domnul Însuși: «De ce Mă întrebi despre ceea ce este bun? Numai Dumnezeu este bun.» … «dar în aceleași Scripturi se afirmă că și Hristos este bun. Deci, dacă ei trag o concluzie corectă, nu există un singur bun, ci chiar doi buni. Cum se poate atunci, conform credinței scripturale, să se spună că există un singur bun? Dar dacă ei nu consideră că poate interfera în vreun fel cu adevărul că există un singur Domn, că și Hristos este Domn, nici cu adevărul că unul este Stăpânul nostru, că și Pavel este stăpânul nostru, sau cu adevărul că unul este bun, că și Hristos este numit bun; pe baza aceluiași raționament, să înțeleagă că, din faptul că Dumnezeu este unul, nu rezultă niciun obstacol în calea adevărului că și Hristos este declarat a fi Dumnezeu.” (Despre Sfânta Treime, cap. 30, pp. 642-643)

Împotriva arianismului

Hilariu de Poitiers (355-367/368 d.Hr.) a scris că, atunci când arienii invocă Isaia 65:16; Marcu 10:18; 1 Timotei 6:15, aceasta nu ar lăsa niciun adevăr, nicio bunătate și nicio putere Fiului.

Grigorie de Nyssa (382-383 d.Hr.) a scris: „Este ușor, totuși, să arătăm că nici măcar cuvântul «unul» nu îl desparte pe Tatăl de Fiul. … Căci El spune: «Eu și Tatăl suntem una.» [Ioan 10:30] Dacă, așadar, binele este unul singur și se are în vedere un anumit fel de unitate între Tatăl și Fiul, rezultă că Cuvântul, atribuind bunătatea termenului „unul”, a revendicat sub termenul „unul” și titlul de „bun” pentru Sine Însuși, Care este unul cu Tatăl și nu este separat de unitatea naturii.” Împotriva lui Eunomius, cartea 11, cap. 2, p. 232-233, în Părinții de la Niceea și post-Niceea, Seria a II-a, vol. 5.

Î: În Marcu 10:19, de ce a menționat Isus doar șase dintre cele Zece Porunci?

R: Isus nu a vrut să fie exhaustiv aici, ci doar a dat exemple. Faptul că Isus nu a intrat în detalii aici nu este o scuză pentru a nega ceea ce atât Isus, cât și apostolii Săi au învățat în alte locuri.

Î: În Marcu 10:21-22 și Luca 18:20-23, de ce i-a spus Isus omului să-și vândă toate bunurile?

R: Se pare că omul își iubea averea la fel de mult cât îl iubea pe Dumnezeu, iar Isus i-a spus că trebuie să facă ceva în privința aceasta.

Î: Marcu 10:21-22 îi învață și pe toți ceilalți să-și vândă toate bunurile?

R: Nu, deoarece, din câte știm, Isus nu a spus nimănui altcuiva să-și vândă bunurile. Chiar și Pavel avea bunuri personale, cum ar fi mantia sa menționată în 2 Timotei 4:13. În Faptele Apostolilor 5:4, când Anania a fost pedepsit, se spune în mod specific că nu a fost pedepsit pentru că a păstrat o parte din banii săi, ci mai degrabă pentru că a mințit pe Dumnezeu și a pretins că nu a păstrat nimic din acei bani. „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 151, spune, în esență, același lucru.

Cu toate acestea, acest verset rămâne o provocare pentru noi astăzi. Când a trebuit să aleagă între Hristos și bogății, acest om, care altfel părea bun, nu a fost dispus să-L aleagă pe Hristos în locul bogățiilor. Dacă și când cineva se află astăzi în această situație, atunci acea persoană a fost blestemată cu prea mulți bani. Citiți Proverbe 30:7-9 pentru mai multe informații.

Când decideți cât să dați pentru lucrarea lui Dumnezeu, „Believer’s Bible Commentary”, p. 1347, în comentariul la Marcu 10, oferă o listă de aspecte la care ați putea dori să vă gândiți.

1. Mii de oameni mor zilnic de foame

2. Foarte mulți oameni nu au auzit niciodată vestea cea bună.

3. Banii noștri pot fi folosiți pentru a veni în ajutorul celor aflați în nevoie.

4. Hristos ne învață că ar trebui să devenim săraci pentru ca alții să se îmbogățească (2 Corinteni 8:9).

5. Deoarece viața noastră pe pământ este atât de scurtă, când va veni Isus va fi prea târziu.

Î: În Marcu 10:23-24, este imposibil ca oamenii înstăriți să vină la Isus?

R: Există un singur răspuns, dar acesta are două părți.

Nu. Oamenii care au avere pot veni întotdeauna la Dumnezeu. Avraam era foarte bogat, atât după standardele antice, cât și după cele moderne. Cu toate acestea, oamenii bogați trebuie să fie dispuși în orice moment să renunțe pentru Dumnezeu la ceea ce le este cel mai prețios – așa cum a făcut Avraam cu fiul său, Isaac.

Da: Dacă bunurile sau averea ta te stăpânesc și iubești banii mai mult decât pe Dumnezeu, trebuie să alegi între unul și celălalt, iar destinul tău veșnic depinde de alegerea ta.

Este, de asemenea, curios faptul că acest lucru apare imediat după pasajul despre copiii mici. Comentariul biblic „The Believer’s Bible Commentary”, la pagina 1347, remarcă faptul că „creștinii care își adună comori pe pământ plătesc, în general, pentru neascultarea lor prin viețile copiilor lor”.

Î: În Marcu 10:29, li se garantează aceste binecuvântări tuturor celor care au lăsat totul pentru a-L urma pe Isus, sau nu câștigă nimic dacă fac aceste lucruri, dar nu au dragoste, așa cum spune 1 Corinteni 13:2?

R: Isus face promisiunea aici, dar condițiile sunt implicite. Trebuie pur și simplu să-L urmezi și să continui să-L urmezi pe Isus. Trebuie să-L iubești pe Dumnezeu și pe ceilalți pentru a-L urma pe Isus, iar tu nu poți să-L iubești pe Dumnezeu dacă nu-i iubești pe ceilalți oameni.

Este curios că numai aici, în evangheliile sinoptice, Isus se adresează ucenicilor ca și copiilor. Acest lucru se întâmplă imediat după ce Isus i-a mustrat pentru că nu au lăsat copiii să vină la El.

Î: Pot fi considerate versetele din Marcu 10:29-30 și Luca 18:29-31 ca o promisiune de prosperitate financiară în această viață?

R: Nu. Această promisiune era adresată creștinilor din primele veacuri la fel de mult cât ne este adresată nouă. Nu putem aștepta mai multe garanții de prosperitate financiară decât Pavel, ceilalți apostoli și creștinii din primele veacuri, care erau în principal sclavi și săraci. Cartea „When Cultists Ask”, paginile 135-136, adaugă că acest verset nu vorbește despre bogății, ci despre familie și cămin.

Î: În Marcu 10:30, cum obținem toate aceste lucruri în această viață?

R: Fiecare dintre noi, în mod individual, nu deține 100 de case și 100 de câmpuri ca bunuri personale. Fiecare dintre noi nu are 100 de frați și surori biologici și 100 de mame biologice ca rude. Mai degrabă, ca frați și surori într-un singur trup – biserica – avem colectiv toate aceste lucruri pe care să le împărtășim unii cu alții, așa cum arată Marcu 3:33-35.

Î: În Marcu 10:30, ce este curios în legătură cu una dintre aceste răsplăți?

R: Acestea pot fi grupate în cinci categorii: case, familie, pământuri, persecuție și viața veșnică. Majoritatea oamenilor nu își doresc una dintre acestea: persecuția. Dar trebuie să realizăm că și persecuția este o răsplată. Primii creștini au înțeles acest lucru, așa cum demonstrează Faptele Apostolilor 5:41.

Î: În Marcu 10:34, urma ca Isus să învie în a treia zi sau după trei zile?

R: Manuscrisele Evangheliei după Marcu prezintă variante diferite.

După trei zile: Sinaiticus, Vaticanus, Ephraemi Rescriptus, Bezae Cantabrigiensis, copt sahidic, copt bohairic

În a treia zi: Alexandrinus, Lecționarul bizantin, gotic, armean, etiopian, georgian, Origen.

Î: În Marcu 10:35-37, au venit Iacov și Ioan la Isus cerându-I să stea la dreapta și la stânga Lui, sau a făcut-o mama lor în Matei 20:20?

R: Ghidul sceptic al lui Asimov pentru Biblie, p. 858, pune această întrebare. Răspunsul se găsește chiar în Matei 20:20, unde se spune că mama lor a venit „împreună cu fiii ei”. Ei erau împreună când Iisus a fost întrebat.

Iosifus, în „Antichitățile iudeilor”, cartea 6, 11.9, arată că locul din stânga era al doilea ca importanță după cel din dreapta, conform „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 152.

Î: În Marcu 10:36, 51, de ce oamenii vor ca Isus să facă unele lucruri pentru ei, dar nu și altele?

R: Chiar și astăzi, unii credincioși vor să-L facă pe Isus Domn al unei părți din viața lor, dar să păstreze controlul asupra altor părți. Este o lipsă de credință în a avea încredere că, dacă Îl faci pe Isus Domn al întregii tale vieți, aceasta va fi mai bună. Nu poți să-L ai pe Isus ca Domn doar într-o mică măsură.

Î: În Marcu 10:38, despre ce pahar și botez vorbea Isus?

R: Paharul și botezul nu se refereau la Cina Domnului și la botezul cu apă (Isus fusese deja botezat de Ioan). Mai degrabă, Isus se referea la ceea ce reprezentau aceste lucruri. Sângele lui Isus urma să fie vărsat pe cruce, lucru simbolizat de pahar, iar Isus urma să fie îngropat și să învie din nou, lucru simbolizat de botez.

Î: În Marcu 10:38-40, având în vedere că Isus le-a spus mai întâi prețul îndeplinirii cererii lor și apoi [se presupune că] le-a respins cererea, de ce a trebuit totuși să plătească prețul?

R: Isus nu le-a respins cererea, ci le-a spus că nu era în puterea Lui să le-o îndeplinească sau să le-o refuze. Apoi, Isus le-a spus ce urmau să facă, dar a lăsat în seama Tatălui acordarea acestui privilegiu.

Acesta este un verset excelent pentru a demonstra un aspect legat de Trinitate. Deși Tatăl și Fiul sunt una în mod inseparabil, acest verset dovedește că există o distincție între ei, spre deosebire de modalism, așa cum au învățat penticostaliștii unitarieni și biserica locală.

Î: În Marcu 10:45, moartea lui Isus pe cruce a fost o răscumpărare pentru fiecare persoană în parte, sau doar pentru unii oameni, dar nu și pentru alții?

R: Iată ce afirmă Biblia cu privire la aspectele universale și limitate.

Aspecte universale:

Toți au porunca să asculte de Evanghelie (Faptele Apostolilor 17:30; 2 Tesaloniceni 1:8)

Oricine crede în El (Ioan 3:16)

S-a arătat tuturor (Tit 2:11)

Dumnezeu dorește ca toți să fie mântuiți (1 Timotei 2:4)

Răscumpărare pentru toți oamenii (1 Timotei 2:6)

Oferit [cu sinceritate și onestitate] tuturor (Faptele Apostolilor 2:38-40, Evrei 4:2)

Jertfă de ispășire pentru întreaga lume (1 Ioan 2:2)

Isus va atrage pe toți oamenii la Sine (Ioan 12:32)

Aspecte definitive:

Nimeni nu poate veni la Isus dacă nu-l atrage Tatăl (Ioan 6:65)

Dumnezeu poate alege să acorde milă unora, cum ar fi Iacov, pe care nu o acordă altora, cum ar fi Esau, deși El rămâne drept față de toți (Romani 9:14-18).

Evanghelia nu are nicio valoare pentru cei care nu o îmbină cu credința (Evrei 4:2).

Fariseii au respins planul lui Dumnezeu pentru ei înșiși (Luca 7:30).

Unii L-au negat pe Domnul care i-a răscumpărat (2 Petru 2:1). Cuvântul pentru „Domn” este „despotes” și este același din Iuda 4, unde se referă la Isus.

Dumnezeu a știut dinainte nu doar că oamenii vor accepta, ci a știut dinainte pe fiecare persoană care va accepta. Dumnezeu i-a ales (i-a predestinat) pe cei care vor accepta.

Dacă te gândești la asta, toți creștinii, atât cei necalviniști, cât și cei calviniști, ar trebui să fie de acord că răscumpărarea are atât aspecte universale, cât și definitive. Dar acest lucru nu trece cu vederea o diferență esențială dintre calviniști, arminieni și alți necalviniști.

Diferența fundamentală dintre calvinism și non-calvinism (inclusiv arminianismul wesleyan, așa-numitul „calvinism în 4 puncte” și toate formele intermediare) constă în faptul dacă Dumnezeu, cel atotputernic, suveran, iubitor și drept, a ales ca cei care merg în Iad să fie:

Non-calviniști: Cauze pierdute, în care Dumnezeu a dat în mod liber tuturor ceea ce era necesar pentru a ajunge în Rai, dar mântuirea lui Isus nu a reușit să-i salveze pe unii. Aceștia s-au pierdut din propria vină, prin liberul lor arbitru.

Calvinist: Condamnare dorită, deoarece mântuirea lui Isus a fost eficientă pentru 100% dintre cei vizați, iar Dumnezeu a ales în mod liber să nu ofere nicio cale de mântuire celorlalți. Nu a existat niciodată vreun lucru pe care cei respinși să-l poată face sau să dorească să-l facă pentru a schimba voința secretă a lui Dumnezeu, care dorea ca aceștia să nu aibă nicio șansă de scăpare.

Non-calvinist: Dacă mântuirea este potențială pentru toți și ineficientă pentru unii, atunci ar fi ineficientă fie pentru că unii ar putea-o respinge, fie pentru că ar fi necesar să o combine cu credința. Non-calviniștii spun că exact asta afirmă Luca 7:30 și Evrei 4:2. Calvinistii ar răspunde că acest lucru ar face ca mântuirea să depindă parțial de om și ar transforma credința aproape într-o faptă necesară pentru mântuire. Non-calviniștii ar răspunde că calvinismul confundă mântuirea ca dar gratuit, care este de la Dumnezeu, cu acceptarea darului gratuit al mântuirii, care este responsabilitatea omului. Credința nu este o faptă, așa cum arată Efeseni 2:8-9, iar unii calviniști nu ar trebui să urmeze exemplul catolicilor în încercarea de a echivala faptele meritorii cu „virtutea goală” a credinței și cu recunoașterea neputinței noastre în fața lui Dumnezeu.

Calvinist: Dacă mântuirea este doar potențială pentru unii, iar pentru toți cei pentru care este potențială ea este efectivă, atunci pentru unii nu a existat niciodată vreo șansă. Se rezolvă problema neplăcută a „cauzelor pierdute”, dar cu prețul pierderii iubirii și al unei dreptăți inexplicabile. În 2 Tesaloniceni 1:8, Dumnezeu i-ar face pe oameni responsabili pentru că nu s-au supus unui Evanghelie pe care Dumnezeu nu le-a dat-o niciodată să o urmeze. O persoană din Iad ar putea spune: „Am ajuns aici pentru că am crezut că Dumnezeu nu m-a iubit suficient, că Isus nu a murit pentru păcatele mele, că, în ultimă instanță, Dumnezeu a voit ca eu să rămân un păcătos rău și că mă aflu aici pentru că am crezut adevărul.” O persoană reprobată ar putea la fel de bine să încerce să găsească mântuirea prin cel mai recent cult la modă, deoarece șansa de a găsi mântuirea și iubirea lui Dumnezeu prin intermediul acelui cult este la fel de mare pentru ea ca și cea de a le găsi prin creștinism.

Î: În Marcu 10:51, de ce L-a întrebat Isus pe orb ce voia ca El să facă pentru el?

R: Isus vrea ca noi să-I cerem, chiar dacă El știe ce ne dorim. Desigur, uneori ceea ce ne dorim și ceea ce este cel mai bine nu sunt întotdeauna același lucru. Orbul a trebuit să ceară în mod specific să-și recâștige vederea, iar Isus i-a îndeplinit această rugăminte după ce a cerut-o. Uneori, Dumnezeu așteaptă să ne îndeplinească rugămințile noastre de astăzi, până când I le cerem în mod specific.

Ca o paranteză, expresia „Fiul lui David” era considerată mesianică și în Psalmii lui Solomon din perioada precreștină.

Î: În Marcu 10:51, când un evreu orb a putut vedea ceea ce fariseii care vedeau nu puteau vedea, ce alte exemple există în care mai multe informații pot face pe cineva orb față de ceea ce este evident?

R: Este interesant să ne întrebăm de ce evreii care vedeau bine puteau fi orbi față de faptul că Isus era Mesia după ce au văzut toate acele minuni, în timp ce un evreu orb putea vedea că Isus era Mesia. Există și alte situații în care mai multe informații pot face pe cineva orb față de ceea ce este evident. Chiar și fiind orb, Bartimeu putea totuși să vadă mai multe lucruri importante decât fariseii.

Î: În Marcu 10:52, de ce a fost credința omului, și nu credința lui Isus, cea care l-a vindecat pe om?

R: În această ultimă minune consemnată în Evanghelia după Marcu, este interesant faptul că Isus a spus în mod specific că credința omului a fost cea care l-a vindecat. Deși Dumnezeu nu este limitat să lucreze prin credința noastră, El alege adesea să lucreze prin credința noastră, așa cum arată Efeseni 2:8 și Romani 4:3,16.

Î: În Marcu 10:52, de ce a spus Isus că omul a fost „vindecat”, în loc să spună pur și simplu că putea să vadă?

R: Nu numai că ochii și celelalte părți ale corpului său funcționau normal, dar omul care fusese orb era acum întreg din punct de vedere spiritual în Hristos.

Î: În Marcu 11:8-10, de ce și-au așezat hainele și ramurile de palmier în fața măgarului?

R: Acest obicei era un semn de mare respect și admirație. Poate că era similar cu cavalerismul european de odinioară, când un bărbat își așeza haina peste o băltoacă de noroi, pentru ca o doamnă de la curte să poată păși pe haină și să treacă peste băltoacă.

Î: În Marcu 11:8-10, cum te porți cu oamenii care doresc să-L laude și să-L slujească pe Dumnezeu, când știi că au concepții preconcepute foarte greșite despre El?

R: La prima vedere, par a fi mântuiți, dar s-ar putea să nu fie. S-ar putea să se afle încă în etapa anterioară dobândirii vieții noi în Hristos. Unii ar putea să-L respingă pe Isus odată ce vor vedea că El nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor cu privire la El. Ar trebui să le corectezi cu blândețe concepțiile greșite și să te rogi pentru ei. Nu vrem ca oamenii să vină la Hristos sub pretexte false.

Î: În Marcu 11:13, întrucât nu era încă vremea smochinelor, oare Isus din Evanghelii nu cunoștea anotimpul, așa cum susține Ahmad Deedat?

R: Nu, Deedat a ratat complet esența aici. Smochinul reprezenta Israelul, iar aceasta era o profeție conform căreia națiunea reprezentată de smochin urma să fie lipsită de rod și să se ofilească spiritual.

Î: În Marcu 11:13, 23, 30, având în vedere că cineva cu credință ar putea muta munții, de ce nu ar fi putut Isus să facă smochinul să dea fructe?

R: Isus ar fi putut, dar a ales să nu facă acest lucru. Nu smochinele și smochinii erau preocuparea lui Isus; Isus îi învăța aici pe ucenici. Smochinul era o reprezentare a națiunii Israelului, iar Isus a blestemat smochinul pentru a arăta ce li s-ar întâmpla dacă, la fel ca smochinul, nu ar da roade ale credinței atunci când Isus ar veni la ei.

Î: În Marcu 11:14, cum se face că unii oameni par a fi foarte de ajutor și roditori, dar, în cele din urmă, se dovedesc a fi inutili?

R: Smochinul ocupa spațiu în care ar fi putut crește alți smochini. Muncitorii de la fermă îngrijeau și cultivau smochinul. Îl udau și, probabil, îl fertilizau, cu speranța că smochinul le va da ceva în schimb și le va oferi smochine. Unii oameni vor doar să ia și nu dau niciodată nimic în schimb.

Poate că unii nu pot da ceva în schimb din punct de vedere spiritual, pentru că nu au viață spirituală în ei. Ei pretindeau că sunt roditori, dar, de fapt, nu erau. Exista promisiunea fructelor, fără a se împlini.

Din punct de vedere material, însă, există oameni care ar avea nevoie de ajutorul tău, dar care nu sunt în măsură să-ți ofere ceva în schimb sau să-ți răsplătească munca. Dar noi trebuie să-i iubim și să-i ajutăm oricum.

Î: În Marcu 11:15-18 și Luca 19:45-46, de ce autoritățile iudaice nu l-au arestat imediat pe Isus, un străin cu un bici?

R: Patru puncte de luat în considerare în răspuns.

1. Mulțimile tocmai îl lăudaseră pe Isus ca fiind Mesia cu ocazia Intrării triumfale, descrisă în Matei 21:1-11, precum și în Matei 21:15-16; Marcu 11:1-10 și Luca 19:28-40.

2. Isus vindeca oamenii în mod miraculos, iar este dificil să arestezi pe cineva într-o mulțime de oameni care sunt vindecați de El.

3. Înainte de aceasta, mulțimea auzise că Isus îl înviase pe Lazăr din morți, conform Ioan 12:9-11, 17-19.

4. Cel mai important, din cauza motivelor menționate anterior, Marcu 11:18 spune că, în timp ce preoții și învățătorii căutau o cale să-L omoare pe Isus, se temeau de El, deoarece întreaga mulțime era uimită de Isus. Preoții nu doreau o revoltă și represaliile romane pe care aceasta le-ar fi provocat. Luca 19:47-48 spune ceva similar, iar în Ioan 12:19, fariseii se plângeau că, după părerea lor, întreaga lume îl urma pe Isus.

Î: În Marcu 11:16, de ce nu a lăsat Isus pe nimeni să poarte vase (oale sau recipiente) în templu?

R: Isus nu se opunea sacrificiilor în sine, ci celor care purtau vase pline cu bani.

Î: În Marcu 11:17, în ce fel se comportau oamenii din templu ca niște hoți?

R: În cel puțin trei moduri:

Specula: Vindeau lucruri în templu la prețuri umflate.

Instituționalizarea: Preoții nu acceptau un animal cu defecte, cum ar fi o tăietură care putea apărea în timpul călătoriei, așa că oamenii erau nevoiți să cumpere animalele la prețuri umflate.

Jefuirea lui Dumnezeu prin ofrande: Vânzătorii și închinătorii erau concentrați pe tranzacțiile financiare în loc să se închine lui Dumnezeu.

Î: În Marcu 11:23, de ce a menționat Isus o credință care mută munții?

R: Isus învăța că era nevoie doar de puțină credință autentică în puterea lui Dumnezeu, aplicată în rugăciune, pentru a muta munții. Credința este ca o sămânță; ea poate crește. De asemenea, Isus a spus acest lucru în apropierea Ierusalimului, iar în zilele de pe urmă Muntele Măslinilor, situat la o jumătate de milă la est de Ierusalim, se va despica în două, conform Zaharia 14:4.

Î: În Marcu 11:23, a promis Isus că ne va da absolut orice cerem cu credință?

R: Dumnezeu ne dă orice cerem, cu următoarele condiții:

Un lucru: Dumnezeu nu poate da un „lucru” care nu este un lucru, cum ar fi o contradicție logică, precum apa care nu este udă, un obiect mobil care nu poate fi mișcat etc.

Cu credință: Dumnezeu nu ne va împlini ceea ce cerem cu îndoială, conform Iacov 1:6-7, sau ceea ce cerem nu din credință, ci pentru a ne satisface poftele, conform Iacov 4:3. Trebuie să cerem conform voinței lui Dumnezeu, conform 1 Ioan 5:14. A cere cu credință include rămânerea în Dumnezeu și rămânerea Lui în noi, conform Ioan 15:7.

Dacă iertăm: Marcu 11:25 adaugă această condiție. Daruri bune: Înainte de Marcu 11:23, Isus a învățat că Dumnezeu este un Tată bun, care ne dă lucruri bune, nu lucruri rele, conform cu Matei 7:9-11 și Luca 11:11-13. Astfel, uneori, când un credincios ascultător cere cu credință, Dumnezeu spune „nu” sau „așteaptă”, cum se întâmplă în Cartea lui Iov; Filipeni 2:25; 2 Timotei 4:20; și 2 Corinteni 12:8-9.

Î: În Marcu 11:25-26, dacă un creștin adevărat nu iartă, va ajunge oare în Iad?

R: Într-un anumit sens, aceasta este o chestiune discutabilă, deoarece un creștin adevărat va ierta. Niciun creștin adevărat nu ar refuza vreodată să ierte pe cineva, deoarece asta ar arăta că nu a ales niciodată să primească iertarea lui Dumnezeu și, prin urmare, nu ar fi un creștin adevărat. Este de la sine înțeles că este foarte important să iertăm pe toată lumea.

Î: În Marcu 11:29-33, de ce nu a răspuns Isus direct la întrebarea privind autoritatea pe care o avea?

R: Probabil că intenționau să-L prindă în capcană. Dacă Isus ar fi spus că avea autoritate de la Dumnezeu să intre călare în Ierusalim, să-i alunge pe schimbătorii de bani și să blesteme smochinul, atunci L-ar fi acuzat de blasfemie. Dacă ar fi spus că autoritatea era de la oameni, atunci nu era vorba de autoritățile romane sau ale Templului. Dar Isus nu avea nicio obligație să răspundă la vreo întrebare. Deși, în general, Isus răspundea la întrebările majorității oamenilor, El nu răspundea direct la întrebările celor care nu căutau răspunsul Lui, ci doar încercau să-L prindă în capcană. Isus ar fi putut pur și simplu să spună: „Nu am nevoie de autoritatea voastră, pentru că am autoritatea Tatălui, dovadă fiind numeroasele vindecări pe care le fac.” De fapt, însă, ei își puteau da seama deja de asta.

Î: În Marcu 11:29-33, când nu ar trebui să răspundem la întrebarea cuiva, chiar și atunci când știm răspunsul?

R: Pe scurt, atunci când acea persoană nu dorește să afle adevărul. Dacă nu au putut accepta ceea ce știau deja despre Ioan, atunci nu au nevoie să audă adevărul despre Isus, pentru că l-ar respinge oricum.

Dacă întreabă doar pentru a ne pune la încercare, ar trebui să fim atenți la ceea ce spunem. Dacă nu încearcă să ne pună la încercare, ci întreabă din alt motiv decât faptul că nu vor cu adevărat să afle, nu suntem obligați să răspundem. Dacă cineva îți pune o întrebare despre Dumnezeu sau despre Biblie și bănuiești că ar putea fi o „pistă falsă” menită doar să te distragă de la a te confrunta cu adevărul, îi poți pune această întrebare. Dacă ți-aș răspunde la această întrebare în așa fel încât să fii mulțumit, te-ar apropia asta de a-L accepta pe Isus ca Domn și Mântuitor personal? Dacă răspunsul lor este „nu”, atunci felicitări, tocmai ai descoperit o manevră de diversiune. În acest caz, poți întreba: „Ce te-ar apropia de a-L accepta pe Isus ca Domn și Mântuitor?”

Î: În Marcu 12:1-9, care este semnificația acestei parabole?

R: Dumnezeu le-a dat evreilor țara, Țara Promisă. Cu toate acestea, ei nu I-au oferit lui Dumnezeu ascultarea, închinarea neîmpărțită, zeciuielile și jertfele pe care El le poruncise. El le-a trimis profeți, pe care ei i-au maltratat și i-au ucis. În cele din urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, pe Isus, pe care ei urmau să-L omoare. Există o oarecare asemănare aici cu alegoria viei Domnului din Isaia 5:1-7.

Motivul pentru care arendașii au spus că vor deveni proprietari se datora legii evreiești. Dacă proprietarul și moștenitorii săi erau uciși, atunci cei care dețineau pământul erau primii care aveau dreptul să-l primească, conform Mishnah Baba Bathra 3.3 și b Baba Bathra 54a.

Î: În Marcu 12:6, de ce s-ar aștepta ca arendașii să-l respecte pe fiul proprietarului?

R: Ei l-ar fi respectat pe fiul acestuia dacă

1. ar fi avut vreun respect față de autoritatea legitimă, sau

2. ar fi respectat legea, sau

3. ar fi avut inteligența să-și dea seama că rănirea fiului ar fi atras cu siguranță represalii, sau

4. ar fi avut o teamă sănătoasă față de soldații stăpânului.

L-ar ucide pe fiu doar dacă lăcomia lor pentru vie i-ar fi orbit complet de la rațiune. Este uimitor, dar adevărat, că oamenii pot fi atât de lacomi încât deciziile lor să dea impresia că doresc bani și plăceri imediate chiar mai mult decât să mai fie în viață a doua zi.

Astăzi este curios să vedem cum unii oameni, care altfel ar putea lua cea mai bună decizie, iau una nechibzuită din cauza lăcomiei. De cele mai multe ori, nici măcar nu sunt conștienți de modul în care lăcomia le-a distorsionat capacitatea de a lua decizii – decât mult mai târziu.

Î: În Marcu 12:10 și Luca 20:17, ce este o piatră de temelie?

R: O piatră de temelie este prima piatră pe care se așează fundația.

Î: În Marcu 12:10-11 și Luca 20:17-18, de ce au respins oamenii/constructorii piatra de temelie?

R: Ei nu aveau niciun respect pentru rolul sau importanța pietrei de temelie. În cele din urmă, o persoană fie dorește să facă parte din aceeași clădire pe care o zidește Hristos, fie nu. Nu există cale de mijloc; nu poți face parte doar pe jumătate din clădire.

Î: În Marcu 12:13-17 și Luca 20:21-25, nu a răspuns Isus direct la întrebarea privind plata impozitelor?

R: De fapt, Isus a răspuns. Ei au încercat să-L păcălească întrebându-L dacă ar trebui să plătească impozite lui Cezar sau nu. Dacă Isus ar fi spus „nu”, ar fi putut fi arestat de romani pentru că încuraja oamenii să nu plătească impozite. Dacă Isus ar fi spus „da”, mulțimile care erau nemulțumite de stăpânirea romană s-ar fi putut să nu mai fie atât de prietenoase față de El.

Acest impozit era obligatoriu încă din anul 6 d.Hr. Deoarece impozitul roman se vărsa în trezoreria romană, zeloții refuzau să-l plătească, pentru că recunoștea dreptul romanilor de a stăpâni în Palestina. Fariseii se opuneau plății lui, dar totuși îl plăteau. Saducheii nu aveau nicio obiecție în a-l plăti. Astfel, cei care au pus întrebarea doreau doar să vadă pe care grup îl va îndepărta Isus.

Isus a răspuns la întrebare, spunând că trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Isus nu a specificat ce anume aparținea Cezarului (Tiberiu, la acea vreme), iar ei nu L-au întrebat.

Î: În Marcu 12:19, Luca 20:27 și Faptele Apostolilor 23:8, pe scurt, ce știm despre saduchei, numiți și irodieni?

R: Iosifus spune că saducheii, fariseii și esenienii erau cele trei curente religioase din Iudeea. Se pare că saducheii au apărut sub domnia lui Ioan Hircan I (135-104 î.Hr.) și au dispărut odată cu distrugerea Templului în anul 70 d.Hr. În vremea lui Isus erau numiți irodieni deoarece susțineau dinastia lui Irod ca regi ai Iudeei.

Conform Faptelor Apostolilor 23:8, saducheii negau existența spiritelor, a îngerilor și a învierii trupului. Ei respingeau întreaga Mișna, Talmudul și celelalte tradiții ale fariseilor. Potrivit lui Iosifus, ei nu vedeau niciun motiv să respecte ceva ce nu era scris în Tora, iar, conform scriitorilor bisericii primare, respingeau întregul Vechi Testament, cu excepția Legii (Tora). În ceea ce privește Legea în sine, fariseii au consemnat exemple ale dezacordurilor lor cu privire la chestiuni minore.

Î: În Marcu 12:19 și Luca 20:27, care sunt toate dovezile biblice și extrabiblice pe care le avem despre saduchei?

R: Iată aproape tot ce știm despre saduchei.

1. Cărțile 1 și 2 Macabei oferă o istorie detaliată a luptelor externe și interne din perioada în care au fost înființate grupările fariseilor și saducheilor.

2. Iosifus vorbește despre saduchei în cinci pasaje. Citatele sunt preluate din Iosifus: Opere complete.

Războaiele iudeilor 2.8.2,14 (2a) (p. 476) „Căci există trei secte filosofice printre iudei. Adepții primei dintre ele sunt fariseii; ai celei de-a doua, saducheii; iar a treia sectă, care pretinde o disciplină mai strictă, se numește esenienii.” [Esenienii este ortografia din carte] (14f) [„Essens” este ortografia din carte] „Dar saducheii sunt cei care alcătuiesc al doilea ordin; ei neagă cu desăvârșire soarta și presupun că Dumnezeu nu se preocupă de faptul că facem sau nu facem răul; și spun că a face binele sau răul ține de propria alegere a oamenilor, iar una sau alta revine fiecăruia, pentru ca aceștia să poată acționa după bunul lor plac. De asemenea, ei neagă credința în nemurirea sufletului, precum și în pedepsele și răsplătirile din Hades. Mai mult, fariseii sunt prietenoși unii cu alții și susțin armonia și grija față de comunitate. Însă comportamentul saducheilor unii față de alții este, într-o oarecare măsură, sălbatic; iar relațiile lor cu cei din propria lor facțiune sunt la fel de barbare ca și cum ar fi străini unii de alții….” (Mai târziu, în *Antichitățile iudeilor* 18.1.6, Iosif menționează o a patra sectă, care seamănă cu fariseii, cu excepția faptului că luptă pentru libertate. El se referă la zeloți.)

„Antichitățile iudeilor” 13.5.9 Spre deosebire de saduchei, fariseii erau înclinați să nu fie severi în pedepse.

„Antichitățile iudeilor” 13.10.6 Aceasta este, din punct de vedere istoric, prima mențiune a saducheilor, sub domnia lui Ioan Hircan I, care era atât rege, cât și mare preot (135-104 î.Hr.)

Antichitățile iudeilor 18.1.4 „Dar doctrina saducheilor este următoarea: că sufletele mor odată cu trupurile; și nici nu țin seama de respectarea altceva decât ceea ce le poruncește legea [Tora?]; căci ei consideră o dovadă de virtute să se certe cu acei învățători de filosofie pe care îi frecventează; dar această doctrină este acceptată doar de puțini, însă de cei care se bucură încă de cea mai mare demnitate; totuși, ei nu sunt în stare să facă aproape nimic din proprie inițiativă; căci atunci când devin magistrați – așa cum sunt uneori obligați să fie, fără voia lor și cu forța –, se conformează concepțiilor fariseilor, deoarece altfel mulțimea nu i-ar suporta.” (Iosif a scris „Antichitățile iudeilor” între anii 93-94 d.Hr.)

„Antichitățile iudeilor” 20.227 [9.1] menționează doar un singur saducheu care a fost mare preot. Numele său era Hanan ben Hanan, iar el a deținut această funcție doar trei luni.

3. Mișna opune învățăturile saducheilor celor ale fariseilor în cel puțin nouă pasaje. (Cele mai vechi texte ale Mișnei au fost scrise în jurul anului 200 d.Hr.) Totuși, acestea sunt din perspectiva fariseilor, iar noi nu dispunem de scrieri ale saducheilor înșiși. Astfel, diferențele sunt din perspectiva a ceea ce era important pentru farisei, detalii minore despre lege, și nu neapărat ceea ce era cel mai important pentru saduchei.

Baba Batra 115b – Când un bărbat murea fără fii în viață, fariseii spuneau că doar o nepoată, și nu o fiică, putea moșteni, în timp ce saducheii spuneau că atât fiicele, cât și nepoatele puteau moșteni dacă nu existau fii.

Baba Kamma 84a – În aplicarea principiului „ochi pentru ochi”, fariseii acceptau adesea în schimb o compensație bănească, în timp ce saducheii nu o acceptau.

Megillah Ta’anit 1 – În timp ce fariseii doreau ca ofrandele să fie plătite din trezorerie, adversarii fariseilor doreau ca costurile să fie acoperite din ofrande voluntare.

Megillah Ta’anit 4 – La fel ca în Baba Kamma 84a.

Makkot 1:5-8 – Fariseii doreau ca toți martorii mincinoși să fie condamnați la moarte, în timp ce saducheii ar fi condamnat la moarte un martor mincinos doar dacă mărturia acestuia ar fi dus deja la execuția celui acuzat pe nedrept.

Tosefta Parah, capitolul 3 și Parah – Saducheii nu practicau toate spălările fariseilor, dar erau mai stricți în ceea ce privește puritatea vacii roșii.

Tosefta Sanhedrin 6:6 – Fariseii doreau ca toți martorii mincinoși să fie condamnați la moarte, în timp ce saducheii ar fi condamnat la moarte un martor mincinos doar dacă mărturia acestuia ar fi dus deja la execuția celui acuzat pe nedrept.

Yadaim 4:7 – Saducheii învățau că un stăpân ar trebui să fie responsabil pentru pagubele provocate de un sclav, la fel cum este responsabil pentru pagubele provocate de animalul său. Fariseii învățau că un sclav ar trebui să fie la fel de responsabil, astfel încât un sclav nemulțumit să nu-și pună stăpânul în dificultate.

Y^e rushalmi Yevamot 1:6 – Căsătoria levirată era destinată doar unei logodnice, nu unei femei deja căsătorite.

4. O tradiție rabinică (Abot Rabbi Natan 5) spune că Zadok, un discipol al lui Antigonus din Soko, a fondat mișcarea saducheilor.

5. Noul Testament ne vorbește în treacăt despre saduchei.

Matei 3:7f – Ioan Botezătorul i-a văzut atât pe saduchei, cât și pe farisei.

Nu Matei 15:1 – Unii farisei și cărturari au venit la Isus. Deoarece acești oameni erau preocupați de faptul că ucenicii lui Isus nu-și spălau mâinile, probabil că nu se aflau saduchei printre ei.

Matei 16:1-6 – Atât fariseii, cât și saducheii I-au cerut lui Isus un semn din cer.

Matei 16:11-12 – Isus spune să ne ferim de învățăturile saducheilor și ale fariseilor. Evident, aceștia predau lucruri diferite, deoarece erau grupuri diferite, dar Isus nu a intrat în detalii cu privire la credințele niciunui grup în acest verset.

Matei 22:23-34; Marcu 12:18-27; Luca 20:27-39 – Saducheii îl întreabă pe Isus despre înviere. Conform Dicționarului Biblic Wycliffe, p. 1501, Mișna din Y^erushalmi Yevamot 1:6 arată că, întrucât căsătoria levirată se aplică doar celor logodiți în viziunea saducheilor, femeia ar fi fost căsătorită doar cu al șaptelea soț.

Faptele Apostolilor 4:1-2 – Fariseii, preoții și saducheii erau uniți în opoziția față de apostoli.

Faptele Apostolilor 5:17-18 – Aici se menționează că marele preot din acea vreme era un saducheu. (Iosifus spune, de asemenea, că marele preot Anania cel Tânăr era un saducheu.)

Faptele Apostolilor 23:6-8 – Saducheii nu credeau în înviere, nici în îngeri, nici în duhuri.

6. Scrierile Bisericii primare

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) „Căci eu aleg să urmez nu pe oameni sau doctrinele oamenilor, ci pe Dumnezeu și doctrinele [transmise] de El. Căci dacă ai dat peste unii care se numesc creștini, dar care nu recunosc acest [adevăr] și îndrăznesc să-L hulească pe Dumnezeul lui Avraam, pe Dumnezeul lui Isaac și pe Dumnezeul lui Iacov; care spun că nu există învierea morților și că sufletele lor, când mor, sunt duse în ceruri; nu vă imaginați că aceștia sunt creștini, așa cum nimeni, dacă ar analiza corect problema, nu ar admite că saducheii sau secte similare precum genistii, meristii, galileeni, eleniști, farisei, baptiști, sunt iudei (nu mă ascultați cu nerăbdare când vă spun ce gândesc), ci sunt [doar] numiți iudei și copii ai lui Avraam, închinându-se lui Dumnezeu cu buzele, așa cum a declarat Dumnezeu Însuși, dar inima lor era departe de El. Dar eu și alții, care suntem creștini cu gândirea dreaptă în toate privințele, suntem convinși că va avea loc o înviere a morților și o mie de ani în Ierusalim, care va fi atunci construit, împodobit și lărgit, [așa cum] declară profeții Ezechiel și Isaia și alții.” Dialog cu Trypho, un iudeu, cap. 80, p. 239

„Diatessaronul” lui Tatian (c. 172 d.Hr.), secțiunea 34, p. 96, menționează învierea tuturor atunci când Isus îi mustră pe saduchei.

Hegesippus (170-180 d.Hr.) menționează unsprezece grupuri de falși creștini printre oameni: cei ai lui Simon, Cleobius, Doritheus, Gorthaeus, Masbothaeus, Menander, Marcion, Carpocrates, valentinienii, bazilidienii și saturnilienii. (vol. 8, p. 764). El menționează sectele iudaice ale esenienilor, galileenilor, hemerobaptiștilor, masbothailor, samaritenilor, saducheilor și fariseilor în *Despre călătoria sa la Roma* și *Sectele iudaice*, vol. 8, p. 765.

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) „Căci Domnul și Învățătorul nostru, în răspunsul pe care l-a dat saducheilor, care spun că nu există înviere și care Îl dezonorează pe Dumnezeu și discreditează Legea”, Irineu, *Împotriva ereziilor*, cartea 4, cap. 5.2, p. 466-467

Tertulian (198-220 d.Hr.), în *Despre învierea trupului*, capitolul 2, compară ereticii creștini care neagă învierea fizică cu saducheii cu care a trebuit să se confrunte Isus.

Tertulian (198-220 d.Hr.) „Saducheii, care spuneau că nu există înviere, într-o discuție pe această temă, I-au prezentat Domnului un caz de drept referitor la o anumită femeie care, conform prescripției legale, fusese căsătorită cu șapte frați care muriseră unul după altul.” Cele cinci cărți împotriva lui Marcion, cartea 4, capitolul 38, p. 413. Tertulian a scris și în alte locuri despre saduchei.

Ipolit (222-235/6 d.Hr.), în „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 9, capitolul 22, pp. 136-137, dedică un întreg capitol saducheilor. După cum spune Iosifus, aceștia susțin că Dumnezeu nu se implică în treburile pământești. Ei neagă învierea trupului și spun că sufletul nu continuă să existe după moarte. El oferă, de asemenea, alte detalii care se regăsesc la Iosifus. Pe lângă Iosifus, Ipolit mai spune că aceștia sunt deosebit de puternici în Samaria. „Ei nu acordă însă atenție profeților, dar nici altor înțelepți, cu excepția Legii lui Moise, în privința căreia, totuși, nu formulează nicio interpretare.”

Origen (225-254 d.Hr.) „Iudeii aveau opinii diferite, unele false, cum ar fi cele susținute de saduchei cu privire la învierea morților, că aceștia nu învie, și cu privire la îngeri, că aceștia nu există, ci că lucrurile scrise despre ei trebuiau interpretate doar în sens figurat, fără a avea o realitate concretă;” Comentariu la Matei, capitolul 20, p. 427. Origen spune, de asemenea, că samaritenii și saducheii acceptă doar cărțile lui Moise, în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus”, cartea 1. Origen a scris și în alte locuri despre saduchei.

Metodiu (270-311/312 d.Hr.) „De aceea, observați că tocmai acestea sunt lucrurile pe care Domnul a dorit să le învețe saducheilor, care nu credeau în învierea trupului. Căci aceasta era părerea saducheilor. De aceea, ei au născocit pilda despre femeie și cei șapte frați, pentru a pune la îndoială învierea trupului”, „Discurs despre înviere”, cap. 12, p. 367. Metodiu a scris și în alte locuri despre saduchei.

Arnobius (297-303 d.Hr.) „Și nimeni de aici să nu ne aducă în față fabulele iudaice și pe cele ale sectei saducheilor, de parcă și noi am atribui Divinității forme; căci se presupune că acest lucru este învățat în scrierile lor și afirmat cu o aparentă certitudine și autoritate.” Arnobius, Împotriva păgânilor, cartea 3, cap. 12, p. 467

După Niceea

Atanasie (326-373 d.Hr.) „Și ce înseamnă Legea pentru saduchei, dacă ei nu primesc pe profeți?” Către episcopii Egiptului, cap. 4, p. 224

Epifanie al Salamisei (390 d.Hr.) în *Erezii* 1,14 susține că termenul „saduchei” provine din cuvântul ebraic *sadiq*, care înseamnă „drept”. Cu toate acestea, „Wycliffe Bible Dictionary”, p. 1500, menționează că există o problemă în a explica modul în care vocala s-ar schimba de la „i” (carot) în „sadiq” la „u” (carot) în „seduqim”.

Se pare că și Ieronim a afirmat că saducheii respectau doar Tora, conform „The New International Dictionary of the Bible”, p. 884-885.

Opere apocrife și eretice

Cartea a 2-a, capitolul 54, p. 91 (implicit) din „Recunoașterile lui Clement” (c. 211-250 d.Hr.) este împotriva saducheilor, deoarece aceștia negau învierea morților.

Pseudo-Ipolit: „Și de aceea ei [evreii] nu mai au nici rege, nici mare preot, nici profet, nici măcar cărturari, farisei și saduchei printre ei. El nu spune însă că aceștia trebuie nimiciți”; „Despre Psalmul 59”, p. 202

Vezi următoarea întrebare pentru mai multe detalii pe această temă.

Î: În Marcu 12:19 și Luca 20:27, saducheii respingeau în totalitate Vechiul Testament, cu excepția Torei, acceptau restul Vechiului Testament, dar cu o autoritate mai redusă, sau acceptau totul, așa cum făceau fariseii?

R: Iată dovezile. Scriitorii Bisericii primare, Hippolytus, Tertulian, Origen și Ieronim, au afirmat că saducheii credeau doar în Tora. Cu toate acestea, „The New International Dictionary of the Bible”, p. 884-885, susține că aceștia se înșelau, deoarece

1) Iosifus nu menționează acest lucru

2) În Talmud, saducheii folosesc argumente din alte cărți ale Vechiului Testament,

3) Probabil că nu ar fi fost admiși în Sinedriu dacă nu ar fi considerat celelalte cărți ca fiind canonice.

Cu toate acestea, împotriva acestei opinii există trei argumente:

1r) Iosifus a scris despre saduchei: „…nici nu țin seama de respectarea altceva decât ceea ce poruncește Legea…” în „Antichitățile iudeilor” 18.1.4. (aproximativ 93-94 d.Hr.)

2r) Mai mult, chiar dacă saducheii nu respingeau în totalitate restul Vechiului Testament, este posibil să fi acceptat celelalte cărți ale Vechiului Testament doar ca având o autoritate mai redusă. Aceasta este similară cu opinia unor creștini conform căreia apocrifele sunt scrieri divine care își au locul în Scriptură, dar care au o autoritate mai mică decât restul Vechiului Testament. Poate că saducheii au lăsat deschisă întrebarea cu privire la cât de autoritare erau cărțile care nu făceau parte din Tora.

3r) Potrivit lui Iosifus, Anania (cel tânăr) era un saducheu care a fost numit mare preot de către romani. Excluderea marelui preot ar fi diminuat autoritatea Sinedriului. De asemenea, Iosifus scrie în „Antichitățile iudeilor” 18.1.4 că, atunci când saducheii deveneau magistrați, se conformau celor spuse de farisei, deoarece, altfel, mulțimile nu i-ar fi putut suporta. Este o situație analogă cu cea de astăzi, când mulți pastori „creștini” liberali, care ei înșiși neagă că Isus a murit pentru a plăti pentru păcatele noastre, sărbătoresc totuși Cina Domnului în fiecare lună, repetând cuvintele „Acesta este sângele Meu, vărsat pentru iertarea păcatelor”, deși au spus că personal nu cred asta, deoarece altfel membrii bisericii nu i-ar accepta ca pastori.

De unde și-au obținut informațiile scriitorii Bisericii primare? Deoarece saducheii au dispărut în jurul anului 70 d.Hr., nu le-au obținut de la saduchei înșiși. Poate că au obținut informațiile din numeroase scrieri timpurii pe care nu le mai avem astăzi. De exemplu, Papias, un ucenic al apostolului Ioan și primul premilenist extrabiblic, a scris o serie de volume care s-au pierdut.

Prin urmare, deși nu există nimic care să dovedească că scriitorii Bisericii primare s-au înșelat, există argumente de ambele părți cu privire la faptul dacă saducheii au respins categoric restul Vechiului Testament sau dacă pur și simplu au considerat aceste cărți ca având o autoritate mai mică.

Î: În Marcu 12:24, de ce le-a spus Isus saducheilor că nu cunoșteau nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?

R: Isus avea dreptate atât într-un sens general, cât și într-un sens specific pe care le-l putea demonstra.

În sens general: Saducheii nu credeau în viața de apoi sau în înviere. Conform scriitorilor Bisericii primare, saducheii nu acceptau Vechiul Testament ca Scriptură, cu excepția primelor cinci cărți ale Legii. Vezi întrebarea anterioară pentru mai multe informații.

Specific: Așa cum a arătat Isus, chiar și ceea ce acceptau ei ca Scriptură (Tora), nu credeau cu adevărat, și anume că Dumnezeu este încă Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.

Î: În Marcu 12:34, ce înseamnă să nu fii departe de Împărăția lui Dumnezeu?

R: Nu înseamnă că cineva poate fi mântuit doar parțial și nici nu garanta că omul respectiv va fi mântuit. Isus a vrut să spună că omul era foarte aproape de a ajunge să creadă în Isus.

Î: În Marcu 12:29-31, cum rezumă aceste porunci întreaga Lege?

R: Ele se concentrează pe două aspecte: a arăta iubire și cinste supremă față de Dumnezeu și a-i iubi pe ceilalți ca pe noi înșine. Spre deosebire de Isus, unii au uitat primul aspect. Un neam a spus faimosului rabin evreu Hillel că se va converti la iudaism, dar numai dacă Hillel îi va învăța întreaga Lege în timp ce stătea pe un picior. Hillel a răspuns: „Ce urăști pentru tine însuți, nu face aproapelui tău; aceasta este întreaga Lege, restul este comentariu; du-te și învață”, în Ben Shabbath 31a.

Î: În Marcu 12:30, când Isus s-a referit la Deuteronom 6:4, în ceea ce privește iubirea față de Dumnezeu, de ce a adăugat Isus un al patrulea aspect, acela al „minții”?

R: Două răspunsuri complementare.

1. În timp ce termenul ebraic „suflet” implica întreaga viață a unei persoane, inclusiv mintea, Isus, care vorbea aici aramaică și/sau greacă, a menționat în mod explicit mintea pentru a surprinde sensul complet al sufletului.

2. De asemenea, odată cu venirea lui Isus, credincioșii au ajuns să aibă o înțelegere mult mai completă a lui Dumnezeu decât cea pe care o aveau în Vechiul Testament, așa cum arată Matei 13:10-16; Marcu 4:11 și Luca 8:10. Pentru mai multe informații despre taina revelată a lui Hristos, vezi Efeseni 3:4-6,9; 6:19; Coloseni 1:26-27; 2:2; 4:3; Romani 16:25-26; 1 Petru 1:10-12. Vezi, de asemenea, discuția despre Deuteronom 6:4.

Î: În Marcu 12:30 ar trebui să încercăm să ocolim rațiunea pentru a fi spirituali, așa cum sugerează unii învățători ai mișcării „Cuvântul-Credință”?

R: Deloc. Credința depășește rațiunea, dar nu se opune ei. Marcu 12:30 spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și cu toată mintea noastră. Problema aici este că, dacă Cuvântul lui Dumnezeu spune un lucru, iar noi, cu mintea noastră, deducem altceva, pe cine credem mai întâi: pe Cuvântul lui Dumnezeu sau pe propria noastră rațiune? Rațiunea logică nu este stăpânul nostru și nici nu trebuie aruncată ca fiind fără valoare, ci este un dar care trebuie folosit ca instrument pentru a-L sluji pe Dumnezeu în dragoste. Mai mult, Dumnezeu nu se limitează la a folosi rațiunea noastră naturală, ci o poate transforma prin înnoirea minții noastre, așa cum se menționează în 1 Corinteni 2:12. Însă această transformare nu este neapărat automată. Romani 12:2 ne poruncește să „ne lăsăm transformați prin înnoirea minții noastre”. Așadar, avem o responsabilitate pentru ceva ce nu putem face singuri. Realizăm ceea ce nu putem face singuri cerându-I lui Dumnezeu să lucreze prin noi, adică trebuie să te rogi lui Dumnezeu să facă transformarea. Îi vei mulțumi pentru lucrarea de sfințire pe care El a făcut-o deja și Îi vei cere să te facă mai maleabil pentru ca El să-ți transforme mintea, inima, sufletul și puterea?

Î: În Marcu 12:34, ce este neobișnuit în faptul că nu I-au mai pus alte întrebări lui Isus?

R: Marcu 11:28 începe cu preoții, cărturarii și bătrânii întrebând cu ce autoritate a făcut Isus aceste lucruri. La început, Isus a refuzat în mod direct să le răspundă la întrebare. Apoi, prin răspunsurile Sale la alte întrebări și prin faptul că, în cele din urmă, Isus a pus o întrebare proprie, la care ei nu au putut răspunde, El a arătat indirect că avea autoritatea necesară. Atunci ei nu L-au mai întrebat pe Isus „cu ce autoritate...” și nici nu I-au mai pus vreo altă întrebare.

Î: În Marcu 12:42, ce ne spune acest verset despre publicul lui Marcu?

R: Leptonul (în greacă) era o monedă grecească, bine cunoscută grecilor. Două astfel de monede echivaleau cu 1/64 dintr-un denar, adică salariul zilnic. Faptul că Marcu simte nevoia să explice ce este aceasta și o face folosind o monedă romană, quadransul, indică faptul că Marcu scria inițial pentru un public roman.

Î: În Marcu 12:42-44, având în vedere că cărturarii jefuiau casele văduvelor, de ce nu a oprit Isus văduva să-și pună cei doi bani?

R: Văduva a fost lăudată pentru generozitatea și credința ei în a dărui. Scribii din templu au fost mustrați nu numai pentru că nu dădeau săracilor, ci chiar pentru că luau cu forța de la săraci. Învățătorilor Legii nu li se permitea să fie plătiți pentru serviciile lor, dar puteau accepta daruri, conform Aboth 1.13 și Bekhoroth 4.6.

Î: În Marcu 13:1-2, ce era atât de impresionant la templu?

R: Atât dimensiunea sa, cât și longevitatea, fiind reconstruit după ce a fost distrus și rededicat după ce a fost profanat.

Templul era o minune arhitecturală; acoperea aproximativ o șesime din suprafața totală a Ierusalimului. Era construit din pietre albe mari, cu incrustări de aur. Construcția sa a durat mulți ani; nu a fost finalizat complet decât în anul 64 d.Hr. Deși era o structură mare, nu era la fel de mare ca alte minuni antice, precum Grădinile Suspendate din Babilon sau piramidele din Egipt.

Antioh Epifanul a sacrificat un porc pe altar, conform 1 Macabei 1:41-64 și lucrării lui Iosifus „Antichitățile iudeilor”, cartea 12, capitolul 5.4. Pentru mai multe informații, a se vedea și lucrarea lui Iosifus „Războiul iudaic”, cartea 5, capitolele 184-226, și „Antichitățile iudeilor”, cartea 15, capitolele 380-425 (xi).

Zelotii evrei au profanat templul în anii 67-68 d.Hr.

În anul 70 d.Hr., generalul roman Titus le-a dat trupelor sale instrucțiuni să păstreze templul, dar acestea l-au incendiat oricum.

Î: În Marcu 13:1-2, cum putem ști când o organizație sau instituție cu un aspect impresionant este inutilă pentru Dumnezeu?

R: Dacă a fost construită cu scopuri rele, asta este una, dar s-ar putea ca inițial să fi fost creată pentru scopuri evlavioase, însă apoi acele scopuri au fost deturnate. A te uita la cât de impresionant pare ceva înseamnă să te concentrezi pe ceea ce nu trebuie. Privește roadele actuale ale acesteia; vin oamenii la Hristos și cresc în Hristos prin lucrarea respectivă? Dacă nu, atunci, indiferent de gloria sa din trecut, ea nu mai este impresionantă în ochii lui Dumnezeu.

Î: În Marcu 13:34-37, de ce a insistat Isus atât de mult ca ei să vegheze?

R: Deși unii oameni au ratat prima venire, contextul de aici este un discurs adresat exclusiv ucenicilor despre a doua venire. Ei nu trebuiau să înceapă să vegheze la un moment anume, deoarece Isus tocmai spusese că nimeni nu va ști ora. Mai degrabă, ei trebuiau să vegheze mereu. A veghea înseamnă aici să-și păstreze viețile sfinte și să rămână aproape de Dumnezeu. Înseamnă, de asemenea, să rămână credincioși în timpul persecuției. Creștinii erau etichetați ca eretici și biciuiți de evrei cu 39 de lovituri, conform Mishnah Makkoth 3.10-14 (The Bible Knowledge Commentary: New Testament, p. 168).

Î: În Marcu 14:4-8, de ce a preferat Isus ca unguentul scump să fie turnat asupra Lui, în loc să fie dat săracilor?

R: Isus a învățat în Marcu 12:29-31 că a-L iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, este cea mai mare poruncă, iar a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este a doua poruncă ca importanță, nu invers. Creștinii puteau să-i ajute pe săraci în orice moment, dar nu-L puteau sluji pe Isus în acest fel decât cât timp Isus se afla pe pământ.

Î: În Marcu 14:4-8, unii au considerat că acest sacrificiu echivalent cu salariul pe un an era doar o risipă de bani. Ce le-ați spune astăzi celor care consideră că a-ți dedica ani din viață și banii tăi Domnului este o risipă?

R: Nardul era un parfum scump, obținut dintr-o plantă rară din India. De obicei, se păstra într-un vas complet închis. Gâtul vasului a fost spart și tot conținutul a fost folosit.

Când Iuda a văzut această „risipă” uriașă (în opinia lui), acest lucru ar fi putut fi un factor declanșator care l-a determinat să meargă la preoți pentru a-L trăda pe Isus. Deși nu există nicio apărare a lui Iuda, putem cel puțin să-i înțelegem punctul de vedere. Ar părea o mare risipă, dacă toată lumea s-ar învârti în jurul banilor. Sperăm însă că aveți o judecată mai bună decât Iuda.

Î: În Marcu 14:4-8, cum se poate ca a face lucruri bune să ne împiedice uneori să facem ceea ce este cel mai bine?

R: Facem multe lucruri bune, dar nu ne aflăm pe pământ doar pentru a face lucruri bune. Rămânem pe pământ acum pentru a-L sluji și a-L slăvi pe Dumnezeu aici. Nu facem orice fel de lucruri bune, ci cele mai bune lucruri pe care le putem face pentru Domnul.

Î: În Marcu 14:21, de ce ar fi fost mai bine pentru Iuda dacă acesta nu s-ar fi născut niciodată?

R: Ar fi fost mai bine pentru Iuda să nu fi existat niciodată decât să facă ceea ce a făcut și să primească pedeapsa cuvenită pentru asta. În cartea „Când adepții sectelor întreabă”, la paginile 139-140, se spune că unii adepți ai sectelor folosesc acest verset pentru a încerca să susțină că Iadul este comparat cu perioada dinaintea nașterii, deci Iadul ar însemna neexistență. Totuși, întrucât Isus a spus că pedeapsa lui Iuda era mai rea decât a nu se fi născut niciodată, atunci Iadul nu înseamnă anihilare.

Î: În Marcu 14:21, nu cunoaștem motivul principal pentru care Iuda a decis să-L trădeze pe Isus. Când o persoană îi întoarce spatele alteia, care este diferența între a face acest lucru din lăcomie, din gelozie sau din dezamăgire?

R: Unii oameni trădează din lăcomie; pentru avantajul de a crede că pot obține tot ce se poate. Ei nu aveau nimic împotriva persoanei pe care o urăsc prin trădare. Pentru ei, victima este doar un obiect de exploatat.

Dar, în alte cazuri, motivul poate fi personal. Din cauza dezamăgirii față de ceea ce consideră a fi o situație fără speranță, ar putea dori să trădeze persoana respectivă sau, cel puțin, să obțină un beneficiu pentru a se răzbuna pentru timpul pierdut crezând în ea.

Deși nu cunoaștem motivele lui Iuda, acestea ar putea fi ambele. Iuda era singurul dintre cei doisprezece care nu era din Galileea. El nu a făcut niciodată parte din cercul restrâns al lui Petru, Iacov și Ioan.

Î: În Marcu 14:24, ce este interesant în legătură cu cuvântul „legământ” folosit aici?

R: Limba greacă are două cuvinte diferite pentru „legământ”.

Cuvântul grecesc syntheke înseamnă un acord negociat între două părți.

Cuvântul grecesc „diatheke” înseamnă o propunere făcută de o singură parte, pe care cealaltă parte o poate doar accepta sau respinge. Aici este folosit cel de-al doilea cuvânt.

Î: Marcu 14:24 arată oare că Hristos a murit pentru toți oamenii?

R: Da. Chiar și Ioan Calvin spune că „mulți” înseamnă „întreaga rasă umană”. Iată ce a spus Ioan Calvin în „Comentariile lui Calvin”, vol. 3, pp. 138-139: „Marcu 14:24. Acesta este sângele Meu. Am avertizat deja, atunci când se spune că sângele este vărsat (ca în Matei) pentru iertarea păcatelor, cum aceste cuvinte ne îndreaptă atenția spre jertfa morții lui Hristos, iar neglijarea acestui gând face imposibilă orice sărbătorire cuvenită a Cinei Domnului. În niciun alt fel sufletele credincioase nu pot fi satisfăcute, dacă nu pot crede că Dumnezeu este mulțumit de ele. Cuvântul „mulți” nu înseamnă doar o parte a lumii, ci întreaga rasă umană: El opune „mulți” lui „unul”, ca și cum ar spune că nu va fi Mântuitorul unui singur om, ci va înfrunta moartea pentru a-i elibera pe mulți de vina lor blestemată.” (Cursivele apar în traducerea originală în limba engleză.) Rețineți că Calvin spune: „«mulți» nu înseamnă doar o parte a lumii, ci întreaga rasă umană:”

Î: În Marcu 14:27, în ce fel s-ar fi simțit ucenicii ofensați față de Isus pentru că El nu S-a apărat?

R: Credința lor ar fi zdrobită când Isus, cu toată puterea Sa, S-ar supune de bunăvoie capturării, maltratării și morții. De la un Mesia puternic s-ar aștepta să se apere și să-i învingă pe romani, nu să se predea lor.

Î: Marcu 14:27-31, dacă un credincios a păcătuit grav și L-a dezonorat pe Isus, mai ales în fața altora, cum se poate întoarce?

R: Un credincios care a căzut în păcat se poate pocăi și se poate întoarce. Dumnezeu îl va ierta. Ca și creștini, ar trebui să-l iertăm și noi, dar el trebuie să înțeleagă că poate dura ceva timp până când încrederea va fi restabilită. Credinciosul pocăit ar trebui să se mărturisească înaintea lui Dumnezeu, dar ar trebui să se mărturisească și celor care au știut despre păcatul său anterior. Ar trebui să-și ceară iertare, să repare prejudiciul, dacă este cazul, și să promită că nu va mai face asta. În funcție de cât de adictiv este păcatul, ar putea ruga niște prieteni creștini să „îl însoțească” și să-l țină responsabil, pentru a nu cădea din nou în același păcat.

Î: În Marcu 14:42-52, este descris un Isus care se afla la mila lor, în contrast cu celelalte Evanghelii care îl prezintă pe Isus ca fiind cel care deține controlul, așa cum susțin unii liberali?

R: Ei bine, se spune că, în timp ce se ruga, Isus era într-o asemenea suferință încât transpira picături de sânge. Stai puțin, asta era doar în Luca 22:44, nu în Marcu. Este destul de „lipsit de viziune” ca criticii liberali să spună acest lucru despre Marcu, întrucât Matei 26:36-46 și Luca 22:40-46 povestesc, de asemenea, despre Isus în Grădina Ghetsimani. Ioan povestește adesea despre alte lucruri care nu se regăsesc în primele trei evanghelii; se pare că Ioan a omis în mod deliberat multe lucruri pe care celelalte trei evanghelii le spusese deja.

Încă din vechime, creștinii au recunoscut că Matei l-a prezentat pe Isus ca pe Regele promis, care a împlinit profețiile Vechiului Testament. Marcu l-a prezentat pe Isus ca pe slujitorul suferind și a pus accentul pe faptele Lui. Luca l-a prezentat pe Isus ca pe un om și a scris cel mai mult despre copilăria Lui. Ioan l-a prezentat pe Isus ca pe Dumnezeu, iar Evanghelia sa a fost probabil scrisă presupunând că cititorul citise deja celelalte evanghelii.

Pe de altă parte, Marcu arată că și Isus deține controlul. În Grădina Ghetsimani, Isus știa ce urma să se întâmple și a avut ocazia să fugă din grădină. Dar Isus a ales în mod deliberat să îmbrățișeze voia Tatălui, nu fără să fie sigur de consecințe, ci cunoscându-le foarte bine.

Î: În Marcu 14:51-52, cine era acel „om fără mască”, care a fugit fără hainele sale?

R: Deși Scriptura nu precizează acest lucru, tradiția spune că era Ioan Marcu, autorul Evangheliei după Marcu. Chiar și scepticul „Ghid al lui Asimov pentru Biblie”, la pagina 905, afirmă același lucru, adăugând speculația că „evanghelistul nu s-a putut abține să menționeze prezența sa într-un moment cheie al povestirii despre Isus”.

Î: În Marcu 14:53-55, în ce fel a încălcat Sinedriul legea iudaică?

R: Au încălcat propriul sistem juridic de cel puțin cinci ori.

1) Nu aveau voie să țină procese noaptea

2) Era responsabilitatea judecătorului să stea de partea acuzatului.

3) Nu aveau doi martori care să confirme acuzațiile împotriva lui Isus.

4) Conform legii iudaice, nu puteai fi condamnat pe baza propriei mărturii.

5) Trebuiau să aștepte 24 de ore înainte de a pronunța o sentință de vinovăție.

(dintr-o predică a lui Tim Hawks la Hill Country Bible Church din Cedar Park, Texas, 24 octombrie 1997)

Î: În Marcu 14:62, a spus Isus într-adevăr că El era Mesia?

R: Da. Imaginați-vă cum s-au simțit preoții încăpățânați când Isus a citat din Daniel 7:13-14 despre Sine, venind pe norii cerului. Reacția lor, în care L-au insultat și au cerut moartea Lui în Marcu 14:63-65, a fost picătura care a umplut paharul în respingerea lui Isus de către conducerea religioasă iudaică. Consultați cartea „Hard Sayings of the Bible”, paginile 450-451, pentru un răspuns mai detaliat.

Î: În Marcu 14:62, având în vedere că Isus urma să stea la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cum ar putea El să vină, ceea ce implică mișcare?

R: Trei puncte de luat în considerare în răspuns.

În orice moment, „a sta la dreapta” nu se referă doar la o locație fizică, ci la o poziție de onoare.

În diferite momente, Isus poate sta, se poate ridica și se poate mișca.

Desigur, cineva poate atât să stea, cât și să vină dacă călărește un cal alb, așa cum va face Isus în Apocalipsa 19:11.

Î: În Marcu 14:62, Isus i-a spus marelui preot că va vedea pe Fiul omului venind cu norii cerului. Dar dacă marele preot ar fi murit înainte ca Isus să se întoarcă, asta ar fi invalidat răspunsul lui Isus. Așadar, în Luca, Isus spune: „Eu sunt, și de acum înainte Fiul omului va sta la dreapta puterii lui Dumnezeu” (Luca 22:69). Isus, întrerupt, p. 51

R: Mai întâi, ce nu este răspunsul, iar apoi răspunsul.

Ce nu este răspunsul: Din anumite motive, Ehrman nu a vrut să menționeze Matei 26:64, unde se spune „voi” (plural), deci nu doar marele preot. Totuși, este o chestiune discutabilă, întrucât toți membrii Sinedriului au murit înainte de întoarcerea lui Isus.

Răspunsul: Ehrman ridică două obiecții într-una singură. Prima obiecție este că marele preot (și, de fapt, toți membrii Sinedriului) au murit înainte ca Isus să se întoarcă. Răspunsul la aceasta este că toți membrii Sinedriului, inclusiv marele preot, Îl vor vedea pe Isus venind. Apocalipsa 1:7 promite că fiecare ochi Îl va vedea pe Isus când Se va întoarce, chiar și, în mod specific, cei care L-au străpuns. Cei care au murit respingându-L pe Isus nu vor scăpa de a-L întâlni din nou.

A doua obiecție este că Evanghelia după Luca, scrisă după cea după Marcu, pare să treacă de la „tu (singular) îl vei vedea” la simpla afirmație că Isus se va întoarce. Punctul cheie al argumentului său este slăbit de o variantă textuală. Clement din Alexandria (193-202 d.Hr.) citează Marcu 14:62 cu „voi” (plural) în Stromata, cartea 6, capitolul 52, din Ante-Nicene Fathers, vol. 2, p. 574. Știm că este vorba de Marcu și nu de o altă Evanghelie pe care o citează Clement, deoarece el ne spune în mod explicit că este Marcu.

Î: În Marcu 14:65, de ce au cerut unii dintre cei prezenți lui Isus să profețească cine l-a lovit acolo?

R: Soldații romani aveau un joc crud pe care îl practicau cu prizonierii, numit „cele trei pumni”. Trei soldați își puneau fiecare câte un pumn sub bărbia prizonierului. Unul dintre soldați îl lovea pe prizonier și îl lăsa fără cunoștință. Când prizonierul își revenea în simțiri, îl întrebau care soldat l-a lovit. Dacă prizonierul ghicea greșit, soldatul care l-a lovit câștiga (iar persoana pierdea pariul). Dacă prizonierul ghicea corect, soldatul care l-a lovit pierdea pariul. Se pare că, în toate cazurile, prizonierul era, de asemenea, cel care pierdea.

Î: În Marcu 14:66-68, ce fel de iubire poate rezista „probei fricii”?

R: Petru a fost curajos și nu a încetat niciodată să-L iubească pe Isus, dar iubirea lui, în acest context, nu a rezistat încercării fricii. Cu toate acestea, la sfârșitul vieții sale, Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar iubirea lui a rezistat încercării fricii.

Până când Petru a început să vorbească, accentul său galilean nu l-ar fi dat de gol. Dacă nu a fost el cel care a vorbit primul, fata de serviciu trebuie să fi fost la un moment dat suficient de aproape de Isus și de Petru încât să-l poată recunoaște pe Petru. Petru credea că poate rămâne destul de aproape de Isus fără să fie descoperit. Când a aflat că ar putea să-și dea seama cine era, a trebuit să decidă ce să facă. Uneori putem face ceva curajos pentru Hristos, gândindu-ne că probabil nu vom suferi din cauza asta. Dar când suntem descoperiți, ce facem atunci?

Petru, în acest moment tensionat, a prețuit siguranța sa mai mult decât orice altceva, inclusiv negarea lui Hristos. Ceea ce ar fi trebuit să facă Petru era să plece repede și, în ceea ce privește dacă îl vor prinde sau nu, să lase rezultatul în mâinile lui Dumnezeu.

Î: În Marcu 15:1-20, atât Sinedriul, cât și romanii îl resping pe Isus ca Mesia, dar din motive foarte diferite. Care sunt motivele diferite pentru care oamenii de astăzi îl resping pe Isus ca Mesia al lor?

R: Pe vremea lui Isus, mulți credeau că afirmațiile Lui erau false, deoarece Isus nu se potrivea cu așteptările lor privind un Mesia politic. Astăzi, dacă Dumnezeu ne-ar supraveghea, unii cred că nu ar mai exista foame, suferință sau moarte. Dumnezeu nu se potrivește cu așteptările lor.

Pentru romani, pretenția lui Isus a fost interpretată greșit ca o trădare față de ceea ce li se jurase deja loialitate. Isus pur și simplu nu se potrivea cu ceea ce ei aleseseră să urmeze, iar ei nu aveau nici dorința, nici curajul să se schimbe.

Unii îl resping pe Isus din motive intelectuale, dar aceștia sunt puțini, și mai puțini decât cei care pretind că îl resping pe Isus din motive intelectuale. De obicei, oamenii îl resping din motive emoționale sau din motive de voință proprie, atunci când își dau seama la ce ar trebui să renunțe sau ce ar trebui să schimbe pentru a-l urma pe Isus, iar ei nu doresc să facă asta. Uneori, când oamenii invocă obiecții intelectuale împotriva convertirii la creștinism, acestea reprezintă într-adevăr un motiv legitim în mintea lor. Alteori, este doar o perdea de fum, pentru a nu se simți vinovați că nu iau în considerare afirmațiile lui Hristos.

Isus a refuzat să intre într-o dezbatere în care dreptatea nu poate fi realizată.

Î: În Marcu 15:8-11, ce este ironic în legătură cu faptul că oamenii l-au ales pe Baraba în locul lui Isus?

R: Probabil că Pilat a considerat evident faptul că oamenii îl vor alege pe Isus în locul unui tâlhar cunoscut. Iudeii, în fața romanilor, l-au acuzat pe Isus că a condus o rebeliune, în timp ce mulți iudei erau dezamăgiți de Isus pentru că NU a condus o rebeliune. În timp ce iudeii și romanii spuneau că Isus trebuia să moară pentru trădare, Baraba era cel care comisese de fapt trădarea. Când oamenii l-au respins pe regele lor de drept, Isus, în favoarea unui rebel violent, ei înșiși s-au răzvrătit violent 40 de ani mai târziu, în anul 70 d.Hr., iar romanii au distrus Ierusalimul.

Documentul Papyrus Florentinus 61.59ff menționează că guvernatorul roman al Egiptului, G. Septimus Vegetus, i-a spus unui prizonier acuzat pe nume Phibion: „Ai meritat biciuirea, dar te voi preda poporului” (citat în Taylor, p. 580).

Numele complet al lui Baraba era Iisus bar-Abbas, adică Iisus, fiul lui Abbas, iar Abbas este atât un nume propriu, cât și un termen care înseamnă „tată”. Ambii se numeau Iisus. Baraba, în calitate de rebel, dorea și el să-și elibereze poporul, dar prin mijloace omenești și violente. Pseudo-fiul unui tată a fost eliberat, iar adevăratul Fiu al Tatălui a fost răstignit.

Î: În Marcu 15:14, de ce a părut Marcu atât de dornic să încerce să arunce vina asupra iudeilor, așa cum a susținut un liberal?

R: În primul rând, arheologii au descoperit curtea în care cred că se afla mulțimea, iar aceasta nu putea găzdui mai mult de aproximativ 400 de persoane. Prin urmare, mulțimea de aici nu era formată din toți locuitorii și vizitatorii Ierusalimului, ci mai degrabă dintr-un subgrup foarte mic selectat de preoți.

Iuda, conducătorii iudei, poporul iudeu, romanii și chiar faptul că Isus nu a fugit – toți au avut un rol în ceea ce a fost voia prestabilită a lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:23). Iată o enumerare a rolului fiecăruia. După cum se poate observa, Marcu nu este mai sever față de poporul iudeu decât ceilalți evangheliști.

Iuda: Matei 26:14-16, 49-50; Marcu 14:17-21, 42, 44-45; Luca 22:3-6, 47-48; Ioan 13:18, 21, 27; 18:2

Conducătorii evrei: Matei 26:57-58; 27:20; Marcu 14:43, 46, 53-65; 15:1, 3, 10-11, 31; Luca 22:2, 52; 22:66-23:2; Ioan 18:3, 12-14, 19-24, 30

Poporul iudeu: Matei 27:20-23,25; Marcu 15:11-15; Luca 23:18,21,23

Romanii: Matei 27:11-31; Marcu 15:15-20; 15:24; Luca 23:24; Ioan 18:33-19:3; 19:16

Isus nu a fugit: Matei 26:39-46, 53-54; Marcu 14:35-42; Luca 22:39-46; Ioan 18:4-11

Î: În Marcu 15:17, care era semnificația îmbrăcării lui Isus în purpură?

R: Pânza purpurie era scumpă, fiind vopsită din cochilii de murex. În Imperiul Roman, doar împăratul și familia sa aveau dreptul să poarte purpură, deși împăratul, ca un gest de bunăvoință, putea să-și dăruiască hainele vechi altora. Mantia purpurie era o batjocură la adresa faptului că Isus pretindea că este rege.

Î: În Marcu 15:31, Isus a fost batjocorit pentru că pretindea că îi mântuiește pe alții, în timp ce nu se mântuia pe Sine însuși. În ce fel trebuie uneori să renunți la mântuirea ta pentru a-i mântui pe alții?

R: Deși nu trebuie să ne asumăm riscuri inutile, uneori trebuie să facem lucruri riscante pentru siguranța altora și pentru a transmite mesajul Evangheliei celorlalți. Siguranța este bună, dar dacă punem preț pe siguranța noastră mai mult decât pe împlinirea voii lui Dumnezeu, atunci chiar și siguranța poate deveni un idol.

Î: În Marcu 15:31-32, cât de eficientă este tactica lui Satana de a face ca cineva să fie batjocorit pentru că ascultă de Dumnezeu?

R: În funcție de persoană, poate fi eficientă. Dacă o persoană prețuiește laudele oamenilor mai mult decât lauda lui Dumnezeu, acest lucru o poate opri din elan. Poate chiar să-și justifice atitudinea gândindu-se: „Dacă îmi mențin popularitatea, oamenii mă vor asculta mai mult și, prin urmare, vor da mai multă importanță mărturiei mele”. Dar dacă o persoană Îl prețuiește pe Dumnezeu mai mult decât popularitatea și ascultarea de Dumnezeu mai mult decât obținerea de rezultate pentru Dumnezeu, atunci ea Îl va slăvi pe Dumnezeu mai mult decât dacă ar încerca să facă o lucrare pentru Dumnezeu prin propria putere.

Î: În Marcu 15:32, ni se spune că Isus a fost pus pe o „cruce” pentru a fi răstignit: „Să coboare acum Hristos, Împăratul lui Israel, de pe cruce, ca să vedem și să credem.” Iar cei care erau răstigniți împreună cu El Îl batjocoreau.

Cuvântul pentru „cruce” aici, în greacă, este stauros, pe care James Strong l-a definit astfel:

(4716) de la rădăcina 2476; un țăruș sau un stâlp (așezat în picioare), adică (în mod specific) un stâlp sau o cruce (ca instrument de pedeapsă capitală); în sens figurat, expunerea la moarte, adică renunțarea la sine; prin implicație, ispășirea lui Hristos: --cruce. ^[1]

Totuși, în 1 Petru 2:24, ni se spune că Isus a fost răstignit pe „lemn”:

El însuși a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.

Cuvântul pentru „copac” în greacă este xulon și este definit de Strong astfel:

(3586) dintr-o altă formă a bazei lui 3582; lemn (ca combustibil sau material); prin implicație, un băț, o bâtă, un copac sau alt obiect sau substanță din lemn: --toiag, butuci, copac, lemn.^[2]

Eroarea de aici este evidentă. Cuvântul grecesc stauros înseamnă în mod definitiv o „cruce”. Nu există niciun sens dublu atribuit acestui cuvânt. În schimb, cuvântul xulon poate fi tradus în mod interschimbabil ca „lemn”, „toiag”, „copac” etc., dar în cazul versetului din 1 Petru 2:24, este tradus ca „copac”. Acum trebuie să ne întrebăm de ce ar fi fost folosit cuvântul xulon în primul rând, când există un cuvânt mai definit pentru acesta, stauros, dacă versetul intenționează într-adevăr să însemne „crucea”?

Prin urmare, este evident că cuvântul xulon este într-adevăr folosit pentru „copac” în 1 Petru 2:24 și, prin urmare, există o contradicție cu Marcu 15:32.

Referințe

[1] James Strong, The New Strong's Exhaustive Concordance of the Bible (Thomas Nelson, 1996)

[2] James Strong, Op. cit. (Întrebarea a fost pusă de un musulman)

R: Isus a fost răstignit pe o cruce de lemn, care provenea dintr-un copac. Romanii, cartaginezii și persanii foloseau stâlpi de lemn cu traverse, nu copaci vii. Folosirea a două cuvinte ca sinonime pentru același lucru (cum ar fi staurus și xulon) nu reprezintă o problemă, la fel cum nu este o problemă folosirea a două cuvinte pentru a-L desemna pe Dumnezeu în Coran.

Petru spune că Iisus a fost atârnat de un copac (Faptele Apostolilor 5:30; 10:39), dar Petru spune, de asemenea, că Iisus a fost răstignit pe cruce (Faptele Apostolilor 2:23).

Pavel spune că Isus a fost atârnat de un copac (Galateni 3:13; Faptele Apostolilor 13:29), dar Pavel menționează totodată crucea lui Hristos în Galateni 5:11; 6:12,14; 1 Corinteni 1:17,18.

„Copac” și „cruce” sunt folosite ca sinonime; același autor folosește ambii termeni. Isus a fost răstignit pe un copac; dar nu se spune că a fost un copac viu.

Desigur, învățătura islamică ortodoxă susține, de asemenea, că „înfățișarea lui Isus” a fost și ea răstignită. Acum, există o problemă esențială legată de această răstignire. Fie:
a) Chiar a fost Isus cel care a fost răstignit, sau
b) „Marea înșelăciune”: Allah nu numai că i-a înșelat pe evrei și pe romani făcându-i să creadă că Iisus a fost răstignit când, de fapt, nu a fost, ci l-a înșelat chiar și pe propria mamă a lui Iisus, pe ucenicii lui Iisus și pe toți primii creștini, care propovăduiau pe Hristos răstignit. Avem scrierile lui Ignatie și ale lui Policarp, ucenici ai apostolului Ioan, și ale altora care credeau că Iisus a fost răstignit și a înviat din morți. Chiar și ca musulman, nu poți învinui creștinii că cred că Iisus a fost răstignit, dacă consideri că Allah i-a înșelat pe propriii Săi adepți. „Allah este cel mai mare dintre înșelători” (Sura 3:54). Dacă acest Allah i-a înșelat pe creștini, iar tu nu ai nicio problemă cu asta, atunci ar putea acest Allah să-i înșele și pe musulmani?

Î: În Marcu 15:42, Ehrman spune: „Marcu ne explică ce vrea să spună prin această frază: este Ziua Pregătirii «pentru Sabat» (nu Ziua Pregătirii pentru Paște).” (italicele apar în original) *Iisus, întrerupt*, p. 27

R: Există două răspunsuri plauzibile, dar diferite.

Sabatul și Paștele ar fi putut coincide în acel an: Ehrman nu pare să ia în considerare faptul că Paștele și Sabatul coincid în anumiți ani. Există o oarecare incertitudine cu privire la datele exacte din acea perioadă, dar mulți consideră că Paștele și un Sabat de sâmbătă ar fi coincis în anul 30 d.Hr. sau 33 d.Hr.

Sabatele mari: Fiecare sâmbătă era un Sabat, dar nu fiecare Sabat era o sâmbătă, așa cum dovedește Leviticul 23:39. De exemplu, atât prima, cât și a opta zi a lunii a șaptea trebuiau să fie o „odihnă de Sabat”. În fiecare an existau „zile fără muncă”, dar, de cele mai multe ori, acestea nu erau sâmbete. Paștele era prima zi a Sărbătorii Azimelor, iar atât prima, cât și a șaptea zi a Sărbătorii erau „zile fără muncă”, conform Exodului 12:16.

Ioan 19:31 ar putea stabili care dintre cele două răspunsuri este cel corect, cu excepția faptului că ar putea fi folosit pentru a susține ambele răspunsuri. Se spune: „...căci acea zi de Sabat era o zi mare”. Dar, întrucât era o zi mare, nu era necesar ca aceasta să fie o sâmbătă.

Î: În Marcu 15:44, de ce s-a mirat Pilat că Isus era deja mort?

R: Fie Pilat pur și simplu a pierdut noțiunea timpului, fie mulți dintre cei răstigniți au rezistat mai mult timp. Isus fusese biciuit și bătut înainte de a fi răstignit. Ca o paranteză, biciuirea romană era diferită de cele 39 de lovituri ale biciuirii evreiești. Biciuirea romană se făcea cu bice scurte, prevăzute cu metal, atașate la un stâlp puternic de lemn. Aceasta putea schilodi sau chiar ucide o persoană. Isus a fost biciuit de romani.

Î: În Marcu 16, care sunt paralelele cu alte părți din Evanghelii și din Faptele Apostolilor?

R: Iată paralelele dintre Marcu 16 și alte cărți ale Bibliei

Isus S-a înviat devreme. Mc 16:2,9; Mt 28:1; Lc 24:1; In 20:1

Isus a înviat în prima zi a săptămânii. Marcu 16:2,9; Matei 28:1; Luca 24:1; Ioan 20:1

Șapte demoni au fost alungați din Maria Magdalena. Mc 16:9; Lc 8:2

Maria Magdalena / femeile au venit la mormânt. Mt 28:1-8; Mc 16:9-10; In 20:1; Lc 24:1-10

Alții nu au crezut la început. Mt 28:17; Mc 16:11; Lc 24:11

S-a arătat celor doi ucenici. Mc 16:12; Lc 24:13-35

Tot nu au crezut. Mc 16:13; Lc 24:36

I-a mustrat pe cei 11 pentru necredință. Mc 16:14; Lc 24:38-41

Porunca de a propovădui tuturor. Mt 28:19-20; Mc 16:15; Lc 24:47-48

Cine crede și se botează va fi mântuit, cine nu crede va fi condamnat. Mc 16:16; Faptele Apostolilor 2:38-39

Semne. Marcu 16:17,20; în tot Faptele Apostolilor

Alungarea demonilor. Marcu 16:17 și în Faptele Apostolilor

Vorbirea în limbi noi. Mc 16:17; ~Faptele Apostolilor 2:2-13

Mușcați de șerpi fără să pățească nimic. Mc 16:17; Lc 10:19; ~Faptele Apostolilor 28:3-6

A bea otravă fără a păți nimic. Marcu 16:18 – nu se menționează altele

Isus S-a înălțat la Ceruri la Betania, pe versantul Muntelui Măslinilor. Mc 16:19; Lc 24:51; Faptele Apostolilor 1:9-11

Isus s-a așezat la dreapta lui Dumnezeu. Marcu 16:19; Faptele Apostolilor 7:56

Ei au predicat pretutindeni. Mc 16:20; Faptele Apostolilor 1:8

În concluzie, a bea otravă fără a păți nimic este singura învățătură de la sfârșitul Evangheliei după Marcu care nu este predată în altă parte a Bibliei.

Î: În Marcu 16:1, de ce au adus femeile miresme pentru a unge trupul lui Isus?

R: Isus a fost pus în grabă în mormânt înainte ca Sabatul să înceapă la apusul soarelui. Femeile au adus miresme pentru a conserva trupul prin îmbălsămare.

Î: În Marcu 16:8, având în vedere că femeile nu au spus nimic nimănui, le-au spus ele ucenicilor?

R: Deși nu au spus nimănui pe drumul de întoarcere de la mormânt, în cele din urmă au spus tuturor, iar ucenicii au fost primii cărora le-au spus. Deși faptul că „nu au spus nimănui” ar putea însemna că nu le-au spus nici măcar ucenicilor decât după o întârziere, este mai probabil ca aceasta să însemne că le-au spus doar ucenicilor și nimănui din afara micului lor grup. Vezi „When Critics Ask”, p. 377, pentru un răspuns complementar.

Î: În Marcu 16:12, cum a apărut Isus într-o altă înfățișare?

R: Aceasta înseamnă pur și simplu că cei doi bărbați nu L-au recunoscut pe Isus când mergeau alături de El. Isus ar fi putut purta haine diferite, iar cu siguranță ar fi arătat altfel decât atunci când era mort. Isus a înviat fizic din morți, într-un trup fizic glorificat. Nu se poate folosi în mod legitim acest verset pentru a afirma că Isus a avut trupuri diferite, deoarece faptul că ei nu L-au recunoscut nu dovedește existența unui trup fizic diferit.

Î: În Marcu 16:16, Isus spune: „Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit”. În Romani 6:3, Pavel spune: „Căci noi toți care am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui”. În 1 Petru 3:21, Petru spune: „O simbolică reprezentare a căreia chiar și botezul ne mântuiește acum (nu prin îndepărtarea murdăriei trupului, ci prin răspunsul unei conștiințe curate față de Dumnezeu), prin învierea lui Isus Hristos”. Oare aceste versete înseamnă că botezul este la fel de necesar ca și credința pentru mântuire? Și înseamnă oare că acesta nu este o „rânduială voluntară”, așa cum spun evanghelicii, ci o procedură obligatorie?

R: Ascultarea față de Isus nu este opțională, ci obligatorie, iar Isus ne-a poruncit să ne botezăm. Așadar, toți credincioșii ar trebui să fie botezați cu apă. Cu toate acestea, nu botezul cu apă ne mântuiește și nici măcar ascultarea noastră (oricât de imperfectă ar fi ea) nu ne mântuiește. Isus este Cel care ne mântuiește. Așadar, puterea se află în sângele lui Isus, nu în apă. Credința în mântuire este menționată în Noul Testament de 150 de ori fără a se face referire la botez. Dar cu toții ar trebui să ne botezăm.

Dar cum rămâne cu tâlharul de pe cruce? Romanii cu siguranță nu l-ar fi lăsat să coboare pentru a fi botezat și apoi să fie ridicat din nou pe cruce. Cu toate acestea, Isus i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis.” De asemenea, Eusebiu menționează un soldat roman pe nume Basilides care s-a convertit la Hristos, dar a fost întemnițat și executat. Ar fi ajuns oare în iad pentru că a crezut în Hristos, dar romanii nu l-au lăsat să se boteze și astfel L-au împiedicat pe Dumnezeu să-l mântuiască? – Desigur că nu. Așadar, Dumnezeu este suficient de capabil și de puternic pentru a mântui oamenii fără botezul cu apă. Botezul cu apă nu este esențial pentru ca Dumnezeu să mântuiască pe cineva. Cu toate acestea, ar trebui să ascultăm de Dumnezeu și să ne botezăm.

Î: În Marcu 16:16, ce se întâmplă cu oamenii care cred, dar nu sunt niciodată botezați?

R: Deși Marcu 16:16 nu precizează acest lucru, Ioan 3:36 și o mulțime de alte versete spun că oricine crede este mântuit. Tâlharul din dreapta lui Isus a crezut și a ajuns în Paradis fără să fie botezat, iar înainte de talharul de pe cruce, atât ucenicii lui Isus botezau (Ioan 3:26; 4:2), cât și Ioan Botezătorul boteza pentru iertarea păcatelor (Marcu 1:4; Luca 1:77; Luca 3:3b). Acest verset nu spune în mod explicit, dar există patru cazuri.

Cred și sunt botezați: mântuiți

Cred și nu sunt încă botezați: mântuiți. Acest verset nu spune acest lucru, dar Faptele Apostolilor 10:45-47 arată oameni care au crezut și au fost mântuiți, dovadă fiind faptul că vorbeau cu adevărat în limbi, înainte de a fi botezați cu apă.

Nu cred și sunt botezați: nu sunt mântuiți

Nu cred și nu sunt botezați: nu sunt mântuiți, cu excepția cazului în care Dumnezeu poate acorda o har special copiilor mici care mor, persoanelor cu dizabilități mintale severe etc.

Poate că motivul pentru care nu se menționează al doilea caz este că voia lui Dumnezeu este ca toți credincioșii să fie ascultători față de El și să se boteze cu apă.

În plus, contextul acestui verset se referă aparent la oamenii care sunt capabili să creadă. Bebelușii, persoanele cu dizabilități mintale severe și, poate, alții care nu L-au respins niciodată pe Hristos, dar nu au crezut niciodată, nu fac obiectul acestui verset.

Iată un exemplu. Dacă fiica mea, aflată în bucătărie, îmi cere rest de la un dolar, iar eu îi spun: „Dă-mi un dolar și o sticlă de apă și îți voi da restul”. Dacă fiica mea îmi dă ambele lucruri, îi dau restul. Dacă fiica mea nu-mi dă un dolar, atunci nu-i dau rest. Dar ce se întâmplă dacă fiica mea îmi dă un dolar, dar nu și o sticlă de apă? Atunci depinde. Dacă ea spune: „Am căutat, dar n-am găsit o sticlă de apă”, atunci îi voi da totuși restul. Dar dacă spune ceva lipsit de respect și refuză să-mi dea o sticlă de apă pe care o poate obține, atunci nu-i dau rest.

Un membru al Bisericii lui Hristos a dat un exemplu: „Dacă mănânci și îți digeri mâncarea, vei trăi; dacă nu mănânci, vei muri.” Digestia mâncării este implicită. Totuși, aplicarea acestui exemplu de acțiune corporală involuntară la o poruncă a lui Dumnezeu pe care trebuie să o ascultăm în mod voluntar, așa cum se întâmplă în Marcu 16:16, contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, care promite mântuirea tuturor celor care cred cu adevărat în următoarele pasaje: Ioan 3:16, 18, 36; Ioan 5:24; 6:47; 11:25-26; Faptele Apostolilor 10:43-48; Romani 9:33; Ioel 2:32a + Faptele Apostolilor 2:21 + Romani 10:9-10; 10:13; 1 Ioan 5:1, 10-13

Rezumat: Dacă crezi, fă-te botezat. Totuși, botezul nu are niciun efect dacă nu crezi.

Î: În Marcu 16:16, Isus spune: „Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi condamnat”. Deci, omul nu are de ales. Omul trebuie să creadă, altfel va fi condamnat și pedepsit. Unde este libertatea religioasă a omului sau libertatea de credință a omului? Cum îi obligă Isus pe oameni să creadă, altfel vor fi condamnați?

R: Nimeni nu este forțat să creadă. Dar Dumnezeu nu a dat o libertate fără consecințe, ci o libertate cu consecințe. Dacă o persoană nu vrea să creadă, după ce moare, Dumnezeu o va trimite într-un alt univers, unde va avea libertatea de a exista pentru totdeauna departe de Dumnezeu. Acel loc se numește Lacul de Foc.

Dar sunt de acord că nu ar părea o alegere prea liberă dacă ar fi o certitudine incontestabilă pentru toți că trebuie fie să se supună lui Dumnezeu, fie să ajungă în Lacul de Foc. Aici intervine credința. Dumnezeu ne-a dat dovezi că Cuvântul Său este adevărat, dar nu ne-a dat o certitudine absolută. Dacă cineva nu vrea să creadă în Dumnezeu, există suficient „spațiu de manevră” pentru ca acea persoană să găsească motive să se îndoiască de Dumnezeu și să nu creadă. Este interesant faptul că putem inițial să refuzăm să credem în Dumnezeu, iar apoi să ne pocăim, să credem în El și să fim mântuiți. Îngerii și demonii, pe de altă parte, nu au liber arbitru exact în același mod ca noi. Ei nu pot să-L nege. Iar când un demon cade, nu i se acordă pocăința. Hristos a venit să răscumpere doar oamenii, nu îngerii sau demonii, așa cum spune Evrei 2:16.

Î: Marcu 16:17-18 spune: „Iar aceste semne vor însoți pe cei ce cred: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mâini șerpi; și, dacă vor bea ceva de moarte, nu le va face rău; vor pune mâinile peste bolnavi, și aceștia se vor însănătoși”. Iar Pavel a enumerat aceste aceleași abilități ca fiind darurile Duhului Sfânt (1 Corinteni 12:10; 12:8). Înseamnă oare că acestea sunt semnele credinței adevărate? Ar trebui ca toți credincioșii să aibă aceste daruri în toate vremurile? De ce nu mai vedem aceste semne la creștini?

R: Duhul Sfânt a dat fiecărui creștin un dar spiritual, iar creștinii au daruri diferite, deși multe dintre ele nu par spectaculoase. La fel cum diferitele membre ale trupului nostru au funcții diferite, și noi avem funcții diferite în cadrul bisericii (1 Corinteni 12:14-27). Nu toți sunt chemați să vorbească în limbi (1 Corinteni 12:30), la fel cum nu toți sunt apostoli și profeți (1 Corinteni 12:29).

Î: În Marcu 16:18, această mențiune despre ridicarea șerpilor justifică oare pe oamenii din Appalachia care cred că unii ar trebui să mânuiască șerpi în timpul închinării?

R: Nu. Chiar și fără acest verset, Biblia arată că Dumnezeu le oferă creștinilor protecția de care au nevoie și că Dumnezeu va săvârși minuni – care nu se limitează doar la imunitatea față de mușcăturile de șarpe – atunci când este nevoie. Cu toate acestea, chiar și cu acest verset, Biblia ne spune că nu trebuie să-L punem la încercare pe Dumnezeu, punându-ne într-o situație doar pentru a ne da mari.

Exodul 17:2-7; Numeri 14:22; Deuteronomul 6:16; Psalmul 78:17-18, 40-41, 56-57; 95:8-9. Ahaz este excepția care confirmă regula. Deși Ahaz era familiarizat cu conceptul de a-L pune la încercare pe Dumnezeu și nu avea de gând să facă acest lucru în Isaia 7:12, a răspunde atunci când un profet al Său îți pune o întrebare nu înseamnă a-L pune la încercare pe Dumnezeu.

Î: A fost scris Marcu 16:9-20 de Marcu?

R: Creștinii autentici nu sunt de acord dacă Marcu 16:9-20 a existat inițial.

Dovezi externe care susțin că da

Pentru informație, Evangheliile apocrife ale lui Nicodim I și II menționează vorbirea în limbi noi, șerpi și otrăvuri, dar acestea au fost probabil scrise mai târziu. Rețineți că o sursă afirmă că Prima Apologie a lui Iustin Martirul, capitolul 45 (p. 178), face referire la Marcu 16, dar acest lucru este incorect; Prima Apologie a lui Iustin nu face referire la Marcu 16.

Dovezi interne care susțin afirmația: Niciuna.

Dovezi externe care indică „nu”

c. 360 d.Hr. Întrebările lui Eusebiu adresate lui Marianus I

325-350 d.Hr. Vaticanus: spațiu gol acolo. Vaticanus are spații goale doar între câteva cărți, precum Maleahi și Matei.

340-350 d.Hr. Și Sinaiticus are un spațiu gol acolo, dar are un spațiu gol între aproape toate cărțile.

De remarcat că, în Sinaiticus și Vaticanus, Evanghelia după Marcu se încheie cu cuvântul „căci” (gar în greacă). Nu s-a găsit niciodată nicio altă carte din literatura greacă care să se termine cu cuvântul „căci”. Pe de altă parte, există numeroase exemple de propoziții și paragrafe grecești care se termină cu acest cuvânt.

193-217/220 d.Hr. Clement din Alexandria

225-254 d.Hr. Origen

406/407 d.Hr. Ieronim, Epistola 120 (Către Hedibia)

Cel puțin alte 6 manuscrise antice

Sinaitic siriac

900-1000 d.Hr. Manuscrisul armean menționează că a fost adăugat de Aristion, pe care îl menționează Papias

Unele manuscrise georgiene (din secolul al V-lea)

Dovezi interne care indică contrariul

Schimbare bruscă a pronumelor între versetul 8 și versetul 9. Subiectul versetului 8 este femeile, în timp ce pronumele din versetul 9, anastas, este de gen masculin. Cu toate acestea, și în alte pasaje există schimbări bruște ale pronumelor, cum ar fi „El” = Iosif din Arimateea în Marcu 15:46; „el” = Isus în Marcu 15:47 și „ele” = Maria, Maria și Salomeea în Marcu 16:1.

Vocabular: 1/3 din cuvintele grecești semnificative nu sunt folosite sau sunt folosite diferit în restul Evangheliei după Marcu. Există 166 de cuvinte în total și 101 cuvinte distincte. Dacă ignorăm numele proprii, „the” etc., rămân 75 de cuvinte importante distincte. 15 dintre ele (inclusiv „apistia” (lipsa de credință) și „sklerokardia” (refuzul încăpățânat de a crede)) sunt folosite în alte părți din Evanghelia după Marcu. Alte 11 sunt folosite într-un sens diferit.

Fapte aride: pare să lipsească detaliile pline de viață din restul Evangheliei după Marcu.

Asemănări între Evanghelii: Matei și Luca sunt paralele cu Marcu până la sfârșitul versetului 8.

Dovezi externe care indică o situație neclară: Peste 8 manuscrise antice nu conțin deloc capitolul 16 din Marcu. Printre acestea se numără p45 (Marcu 12:29 și următoarele s-au pierdut)

2386 – lipsește întreaga pagină

1420 – lipsește întreaga pagină

16 – deteriorat și lipsesc toate versetele din Marcu 16:6 și următoarele

304 – conține textul plus comentariul

Un final mai scurt al Evangheliei după Marcu

Coptică bohairică [Boh] secolele III/IV

Etiopică [Eth] din cca. 500 d.Hr.

Un catalog al manuscriselor Evangheliei după Marcu

P45 Papirusul 45 (225) ~ deteriorat

B Vaticanus (325-350) ~ omisiune

Sinaiticus (340-350) ~ omisiune

A Alexandrinus (c. 450) ~ includere

C Efraem (450) ~ includere

D Bezae (500?) ~ includere

L Regius (750) ~ dublă includere

M Campianus (850) ~ includere

N Purpureus Petropolitanus (550) ~ deteriorat

U Nanianus (900) ~ incluziune

W Washington (400) ~ inclus în Logionul Freer

Sangellensis (900) ~ includere

Koridethi (800?) ~ inclus

Petropolitanus (850) ~ deteriorat/inclus (lipsesc 16:18-20)

Rossanensis (550) ~ deteriorat/inclus (lipsesc 16:14-20)

Beratinus (550) ~ deteriorat

Laurensis (850) ~ dublă includere (exemplar cu final scurt implicat)

Minusculele f1 (1, 118, 131, 209, 1582) ~ includere cu notă sau siglă

Minusculele f13 (13, 346, 543, 826, 828, 69, 124, 788, 983, 1689) ~ incluziune

28 (anii 1100?) ~ includere

33 (1000) ~ includere

157 (1100) ~ includere

565 (seria 800) ~ includere

579 (seria 1200) dublă includere

700 (anii 1100?) ~ includere

892 (950?) ~ incluziune

1071 (anii 1100) ~ includere

1342 (anii 1000) ~ includere

1424 (sec. VIII) ~ includere

Extras din „Marcu 16:9-20, un studiu al dovezilor externe”, de Jim Snapp II (2003)

Învățături specifice din Marcu 16:9-20

Fiecare doctrină sau concept din finalul mai lung al Evangheliei după Marcu se regăsește în altă parte a Bibliei, cu excepția a patru lucruri:

1. Isus alungase mai devreme șapte demoni din Maria Magdalena.

2. Semne care îi însoțesc pe cei care cred:

[când sunt siliți], pot ridica șerpi cu mâinile fără niciun pericol. (Luca 10:19 spune că puteau călca în picioare șerpi și scorpioni, ceea ce este similar cu Marcu 16). De asemenea, în Faptele Apostolilor 28:3-6 se dă un exemplu în care Pavel a fost mușcat de o viperă fără să sufere vreun rău.

3. [când sunt siliți], pot bea în siguranță otravă mortală.

4. Aceasta este cea mai severă mustrare consemnată pe care Iisus a adresat-o ucenicilor.

Conținut absent: Marcu 14:28, 16:7 nu menționează o apariție a lui Isus în Galileea.

Concluzie: Dacă Marcu 16:9-20 a fost adăugat în mod eronat în unele manuscrise, acesta a fost adăugat pentru prima dată înainte de anul 150 d.Hr. Dacă a fost eliminat în mod eronat, atunci a fost eliminat înainte de anul 217 d.Hr.

Î: Ar trebui ca Marcu 16:9-20 să fie considerat Scriptură la fel ca restul Evangheliei după Marcu?

R: Desigur că da, dacă Marcu a scris-o. Cu toate acestea, unii creștini spun că, datorită includerii sale timpurii și acceptării pe scară largă, ea rămâne totuși Scriptură, chiar dacă ar fi fost scrisă de un secretar sau de altcineva în locul lui Marcu. Se pare că Bruce Metzger susținea această opinie.

Î: În Marcu, ce dovezi există că Marcu a scris această carte?

R: Biserica primară a recunoscut în mod universal că aceasta provine de la Marcu. Papias, un ucenic al apostolului Ioan, a spus că a fost scrisă de Marcu, care l-a urmat pe Petru. Chiar și lucrarea sceptică „Ghidul lui Asimov pentru Biblie”, la pagina 905, menționează ceea ce a spus Papias.

Î: În Evanghelia după Marcu, având în vedere că Marcu nu a fost apostol, de ce ar trebui ca Evanghelia după Marcu să se afle în Biblie?

R: Marcu era recunoscut în general ca interpretul lui Petru. Iată dovezile.

Papias (95-110 d.Hr.): „Printre acestea, el [Papias] spune că va urma un mileniu după învierea din morți, când domnia personală a lui Hristos va fi instaurată pe acest pământ. Mai mult, el transmite, în propria sa scriere, alte relatări furnizate de Aristion, menționat anterior, cu privire la cuvintele Domnului, precum și tradițiile prezbiterului Ioan. Pentru informații cu privire la aceste aspecte, nu putem decât să îi îndrumăm pe cititori către cărțile respective; însă acum, la fragmentele deja prezentate, vom adăuga, ca fiind o chestiune de importanță primordială, o tradiție referitoare la Marcu, cel care a scris Evanghelia, pe care el [Papias] a redat-o cu următoarele cuvinte: «Iar prezbiterul a spus următoarele: Marcu, devenind interpretul lui Petru, a consemnat cu exactitate tot ceea ce își amintea. Totuși, el nu a relatat cuvintele sau faptele lui Hristos într-o ordine exactă. Istoria ecleziastică a lui Eusebiu 3:39 (vol. 1, p. 154)

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.): „…Marcu, căruia i se atribuie Evanghelia, el fiind tovarășul lui Petru…” Fragment din opera lui Clement din Alexandria în „Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu, cartea 2, capitolul 15.

Tertulian (198-220 d.Hr.): „Aceeași autoritate a bisericilor apostolice va oferi dovezi și pentru celelalte Evanghelii, pe care le deținem în egală măsură prin intermediul lor și conform obiceiului lor – mă refer la Evangheliile lui Ioan și Matei –, în timp ce ceea ce a publicat Marcu poate fi afirmat a fi al lui Petru, al cărui interpret a fost Marcu. Căci chiar și forma Evangheliei lui Luca este de obicei atribuită lui Pavel. Și s-ar putea foarte bine să pară că lucrările pe care le publică discipolii aparțin maeștrilor lor.” Tertulian, „Împotriva lui Marcion”, cartea 4, capitolul 5, p. 350.

Î: Când a fost scrisă Evanghelia după Marcu?

R: Prologul antimarcionit al lui Marcu spune, de asemenea: „După moartea lui Petru însuși, el [Marcu] a consemnat această Evanghelie...”. (preluat din „The Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 99). Irineu, în *Împotriva ereziilor*, cartea 3, cap. 1.1, p. 414 (182-188 d.Hr.), spune că Marcu a scris după „plecarea” lui Petru și Pavel, ceea ce ar fi imediat după anii 64-65 d.Hr. Cu toate acestea, „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 8, p. 608, menționează că Irineu a scris, de asemenea, că Evanghelia după Matei a fost scrisă în timp ce Petru și Pavel erau încă în viață, iar noi suntem aproape siguri că această afirmație este incorectă.

Totuși, conform „Istoriei ecleziastice” a lui Eusebiu, 6:14.5-7, Clement din Alexandria a spus că a fost scrisă în timp ce Petru se afla la Roma, în jurul anilor 45-64 d.Hr. Origen a considerat, de asemenea, că Petru era încă în viață când a fost scrisă Evanghelia după Marcu.

Harnack considera că a fost scrisă înainte de anul 62 d.Hr.

„Bible Knowledge Commentary: New Testament”, p. 98, menționează că datarea Evangheliei după Marcu este problematică și că cele două opțiuni cele mai plauzibile sunt fie 67-69 d.Hr., fie 64-68 d.Hr.

În „New International Bible Commentary”, p. 1157, Stephen S. Short afirmă că a fost scrisă în jurul anului 65 d.Hr. La p. 1183, Laurence E. Porter afirmă că este clar că Evanghelia după Marcu a fost scrisă înaintea Evangheliei după Luca, iar Luca ar fi putut-o scrie în prima jumătate a anilor ’60.

„Expositor’s Bible Commentary”, volumul 8, p. 608, menționează că cea mai bună estimare este 65-70 d.Hr., între Marele Incendiu din Roma și distrugerea Templului. Jose O’Callaghan a descoperit un papirus în peștera 7 de la Qumran care ar putea fi fragmente din Evanghelia după Marcu, datate în jurul anului 50 d.Hr. Cu toate acestea, „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 8, p. 608, menționează că această ipoteză „a fost respinsă în mare măsură de către cercetătorii Noului Testament (cf. EBC 1:420-421, n. 1). Dovezile prezentate de O’Callaghan sunt mult prea fragmentare pentru a fi fiabile.”

„New Geneva Study Bible”, la p. 1558, afirmă că Evanghelia după Marcu trebuie să fi fost scrisă înainte de anul 70 d.Hr. Cu toate acestea, se adaugă că, dacă Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor au fost finalizate în jurul anului 62 d.Hr., atunci Evanghelia după Marcu ar fi fost scrisă chiar înainte de anul 62 d.Hr.

„NIV Study Bible”, p. 1490, afirmă că ar fi putut fi în anii ’50 sau ’60, sau cu puțin înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr.

„New International Dictionary of the Bible”, la pagina 622, menționează că a fost scrisă între anii 65 și 70 d.Hr., deși unii conservatori susțin o dată din anii ’50.

„Wycliffe Bible Dictionary”, p. 1078, menționează că, deși majoritatea exegeților datează Evanghelia după Marcu între anii 65-70 d.Hr., data cea mai probabilă este 67-70 d.Hr.

„Comentariul biblic al credinciosului”, p. 1318, menționează că, deși unii propun o dată încă din anii ’50, o dată cuprinsă între anii 57-60 d.Hr. pare destul de probabilă.

„Dicționarul lui Isus și al Evangheliilor”, p. 528, afirmă că a fost scrisă la sfârșitul anilor ’60, să zicem între anii 68-70 d.Hr.

Ghidul sceptic al lui Asimov pentru Biblie, la p. 903, afirmă că Evanghelia după Marcu ar fi putut fi scrisă la scurt timp după anul 64 d.Hr. Este posibil să nu fi fost scrisă decât după anul 66 d.Hr., dar nu ar fi putut fi scrisă mult după anul 70 d.Hr., argumentul său bazându-se pe faptul că Matei și Luca au folosit material din Evanghelia după Marcu.

Î: În Evanghelia după Marcu, cum știm că textul scriptural de astăzi este o păstrare fidelă a ceea ce a fost scris inițial?

R: Există cel puțin trei motive întemeiate.

1. Dumnezeu a promis să-Și păstreze Cuvântul în Isaia 55:10-11; Isaia 59:21; Isaia 40:6-8; 1 Petru 1:24-25 și Matei 24:35.

2. Mărturia Bisericii primare. Mulți scriitori au făcut referire la Marcu.

1 Clement, cap. 15, p. 9, citează Marcu 7:6, deși acesta este, de asemenea, un citat din Matei 15:8 și Isaia 29:13.

Epistola lui Barnaba (c. 70-130 d.Hr.), cap. 5, p. 139: Marcu 2:17b, care corespunde și cu Matei 9:13b; și Luca 5:32. (citat parțial)

Papias (95-110 d.Hr.) menționează pe nume cărțile lui Marcu, Matei, Prima Epistolă a lui Ioan și Epistola lui Petru. Fragmentul 6 din „Istoria bisericească” a lui Eusebiu, cartea 3, capitolul 39. Eusebiu scrie și pune la îndoială existența celei de-a doua epistole a lui Petru, așa că „Epistola lui Petru” s-ar referi la Prima Epistolă a lui Petru.

Policarp (c. 150 d.Hr.) citează jumătate de verset: Marcu 14:38b. Scrisoarea lui Policarp către filipeni, cap. 7, p. 34-35

Iustin Martirul (c. 138-165 d.Hr.) citează două versete din Marcu: 2:17 și 12:25. În ambele cazuri, el le menționează ca fiind ale Mântuitorului.

Ereticul Tatian (c. 172 d.Hr.) a scris o armonie a celor patru evanghelii numită Diatessaron. În aceasta, el face referire la 437,5 versete din Marcu. Aceasta reprezintă 64,6% din întreaga evanghelie.

Melito din Sardes (170-180 d.Hr.) menționează Evanghelia după Luca și cea după Marcu ca fiind „Evanghelia”. Menționează 1 Corinteni ca fiind scrisă de apostol. Citează din Epistola către Evrei. Discursul despre Patimile Domnului, cap. 9, p. 760-761

Ereticul gnostic Ptolemeu (înainte de 188 d.Hr.) face referire la Marcu 15:34, conform lui Irineu

Irineu din Lyon (182-188 d.Hr.) citează integral sau parțial 18 versete din Marcu. În lucrarea lui Irineu „Împotriva ereziilor”, cartea 3, capitolul 10.5, p. 425, se menționează pe Marcu, interpretul și urmașul lui Petru, în narațiunea sa evanghelică, și se citează Marcu 1:2a. În primele douăsprezece capitole din Evanghelia după Marcu, Irineu citează sau parafrazează următoarele pasaje: Marcu 1:1, 2, 24; 3:27; 4:28; 5:31; 9:23; 10:38; 13:32; 14:21b; 16:19.

Irineu face aluzie la Marcu 6:41,44; 9:2; 10:17; 13:33.

Irineu de Lyon (182-188 d.Hr.) spune: „spre sfârșitul Evangheliei sale, Marcu spune” și apoi citează Marcu 16:19 în întregime. Irineu, Împotriva ereziilor, cartea 3, cap. 10.5, p. 426

Irineu menționează că Isus a conferit puterea de a călca pe șerpi și scorpioni, ceea ce este o referință la Luca 10:19, dar s-ar putea referi și la Marcu 16:17,18.

Canonul Muratorian (c. 170 d.Hr.) menționează Evanghelia după Marcu alături de celelalte trei evanghelii.

Clement din Alexandria (193-217/220 d.Hr.) parafrazează Marcu 10:17-31 spunând: „Aceste lucruri sunt scrise în Evanghelia după Marcu”, „Cine este omul bogat care va fi mântuit?”, cap. 5, p. 592

Tertulian (198-220 d.Hr.) subliniază autoritatea lui Matei, Marcu, Luca, Ioan, Apocalipsa și a multora dintre epistolele lui Pavel în „Cele cinci cărți împotriva lui Marcion”, cartea 4, capitolul 5, p. 350.

Ipolit (225-235/6 d.Hr.) scrie: „că nici apostolul Pavel, nici Marcu, cel cu degetul mutilat, nu au propovăduit astfel de (doctrine). Căci niciuna dintre aceste (doctrine) nu a fost consemnată în Evanghelia după Marcu.” În „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 7, capitolul 18, pagina 112. Ipolit citează, de asemenea, jumătate din Marcu 10:38 în „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 5, capitolul 3, pagina 53

Ipolit face referire la Matei 19:17; Marcu 10:18 și Luca 18:19, spunând că este „din partea Mântuitorului” în „Refutarea tuturor ereziilor”, cartea 5, capitolul 2, pagina 50.

Commodianus (c. 240 d.Hr.) face aluzie atât la Marcu 12:42, cât și la Luca 21:2. „Învățăturile lui Commodianus”, capitolul 72, pagina 217

Origen (225-253/254 d.Hr.) citează pe larg din Marcu. Citatele sale includ Marcu 1:1-2. El a scris, de asemenea, un comentariu complet asupra Evangheliei după Marcu.

Origen menționează pe Matei, Marcu, Luca și Ioan. Origen, „Împotriva lui Celsus”, cartea 5, cap. 56, p. 568. De asemenea, citează Matei 18:1 în „Comentariul lui Origen la Matei”, cartea 13, cap. 14, p. 482.

Tratat despre rebotezare (c. 250-258 d.Hr.), cap. 17, p. 677: „De asemenea, potrivit lui Marcu, El le-a spus, cu același scop, fiilor lui Zebedeu”. Se face referire și la Marcu 16:8.

Ciprian al Cartaginei (c. 246-258 d.Hr.) „De asemenea, conform lui Marcu: «Toate păcatele și blasfemiile vor fi iertate fiilor oamenilor; dar oricine va blasfemia împotriva Duhului Sfânt, nu-i va fi iertat, ci va fi vinovat de păcat veșnic.»” (Marcu 3:28-29) Tratatele lui Ciprian, Tratatul 3, cap. 28, p. 542

Firmilian din Cezareea către Ciprian (256 d.Hr.) citează Marcu 13:6 ca fiind cuvintele „Domnului Însuși”. (Scrisoarea 74, cap. 9, p. 392)

Dionisie din Alexandria (246-265 d.Hr.) „A fost «la sfârșitul Sabatului», după cum a spus Matei; a fost «devreme, când era încă întuneric», după cum scrie Ioan; a fost «foarte devreme dimineața», după cum spune Luca; și a fost «foarte devreme dimineața, la răsăritul soarelui», după cum ne spune Marcu. Astfel, nimeni nu ne-a arătat clar momentul exact în care S-a înviat.” Scrisoarea 5 către episcopul Basilides, p. 94

Theonas din Alexandria (c. 300 d.Hr.) face aluzie la Marcu 11:25: „și așa cum doriți ca El să vă ierte păcatele, iertați-le și voi pe ale lor”; Scrisoarea către Lucianus, șeful eunucilor, cap. 9 (vol. 6), p. 160

Adamantius (c. 300 d.Hr.) „Veți fi de acord dacă vă arăt din Evanghelii că acestea nu sunt născociri?” … „Ucenicii lui Hristos le-au scris: Ioan și Matei; Marcu și Luca.” Dialogul despre credința adevărată, prima parte, „b 5”, p. 41

Victorinus din Petau (martirizat în 304 d.Hr.) îi menționează pe Matei, Marcu și Luca în Comentariul la Apocalipsa Sfântului Ioan, din capitolul al patrulea, versetele 7-10, p. 348

Metodiu (270-311/312 d.Hr.) (citat parțial) citează Marcu 11:9b, care este și Psalmul 118:26a; Matei 21:9b; Luca 19:38a; și Ioan 12:13b. „În loc de veșmintele noastre, să ne împrăștiem inimile înaintea Lui. Prin psalmi și imnuri, să-I înălțăm strigătele noastre de mulțumire; și fără încetare, să strigăm: «Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului;»” Discurs asupra Psalmilor, cap. 1, p. 394

Atanasie din Alexandria (c. 318 d.Hr.) citează o parte din Marcu 12:29 ca fiind „cuvintele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” în *Împotriva păgânilor*, cap. 6, p. 7. El citează, de asemenea, Marcu 5:7, care este identic cu Luca 4:34, în *Întruparea Cuvântului*, cap. 32.5, p. 53. Atanasie citează Marcu 13:35, care este identic cu Matei 24:42, în lucrarea „Întruparea Cuvântului”, capitolul 56.5, pagina 66. Deși Atanasie nu face referire la niciun alt verset din Marcu înainte de anul 325 d.Hr., el face referire la multe alte versete din Marcu după anul 325 d.Hr.

Lactanțiu (c. 303–c. 325 d.Hr.) face aluzie la Matei 14; Marcu 6, Luca 9 și Ioan 6 atunci când relatează întâmplarea celor cinci pâini și doi pești. „Instituțiile divine”, cartea 4, cap. 15, p. 115

Lactantius (c. 303 – c. 325 d.Hr.) face aluzie la Matei 8, Marcu 4 și Luca 8 atunci când vorbește despre „scrierile sacre” care învață că Isus „a obligat vânturile să-I asculte, mările să-I slujească, bolile să se retragă, morții să-I fie supuși”. „Instituțiile divine”, cartea 4, capitolul 15, p. 116

Vezi următoarea întrebare pentru a afla care versete și fragmente de versete au fost citate și care nu.

După Niceea

„Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu (318 d.Hr.), cartea a 3-a, capitolul 24, p. 152, discută despre cele patru evanghelii: Matei, Marcu, Luca și Ioan. „Părinții niceni și post-niceni”, seria a doua, vol. 1, p. 152

Juvencus (329 d.Hr.) a scris un poem epic care combina cele patru evanghelii.

Hegemonius (c. 350 d.Hr.), scriind despre Arhelau (262-278 d.Hr.), citează Marcu 2:9 ca fiind spus de Isus într-unul dintre discursurile sale din „Disputa cu Manes”, capitolul 42, p. 217

Atanasie din Alexandria (367 d.Hr.) enumeră cărțile Noului Testament în „Scrisoarea de sărbătoare” nr. 39, p. 552

Hilariu de Poitiers (355-367/368 d.Hr.) se referă cu autoritate la Ioan, Luca, Matei și Marcu. În lucrarea „Despre Sfânta Treime”, cartea 10, capitolul 43, p. 193

„Synopsis Scripturae Sacrae” (350-370 d.Hr. sau secolul al V-lea) menționează Evanghelia după Marcu ca parte a Noului Testament. Ea citează integral Marcu 1:1-2.

Vasile din Capadocia (357-378/379 d.Hr.) face referire la Marcu 13:32 ca fiind cuvintele lui Isus în Scrisoarea 8, capitolul 7, pagina 119

Ambrosiaster (după 384 d.Hr.)

Chiril al Ierusalimului (c. 349-386 d.Hr.) se referă la Marcu 1:1,4 ca fiind Evanghelia, în Predica 3.6, p. 15

Canonul de la Cheltenham (= Catalogul Mommsen) (c. 360-370/390 d.Hr.) face referire la fiecare dintre cele patru Evanghelii.

Ambrozie al Milanului (370–390 d.Hr.)

Amfilochie (-397 d.Hr.) citează din Marcu în Iambi ad Seleucum

Didim cel Orb (398 d.Hr.)

Asterius din Emesa (c. 400 d.Hr.)

Catalogul sirian al Sfântei Ecaterina (ca. 400 d.Hr.)

Severian (a activat între anii 400-408 d.Hr.)

Epifanie din Salamina (360-403 d.Hr.) face referire la Evanghelia după Marcu. Panarion, secțiunea 3, capitolul 44, p. 345

Ieronim (347-420 d.Hr.) menționează fiecare dintre cele patru evanghelii pe nume în scrisoarea 53.9, p. 101.

Ioan Gură de Aur (martirizat în 406 d.Hr.) îl menționează pe Marcu în Omilia 4, p. 20 (vol. 10)

Cromatius (decedat în anul 407 d.Hr.)

Orosius/Hosius din Braga (414-418 d.Hr.) face aluzie la Matei 26:47-50; Marcu 14:43-46; Luca 22:47-48; Ioan 18:3-9. Apărarea împotriva pelagianilor, cap. 8, p. 124

Ioan Casian (semipelagian) (419-430 d.Hr.) Se spune că Marcu 9:23 provine din Evanghelie, în „Conferința abatelui Paphnutius”, cap. 16, p. 327

Augustin din Hippo (354-430 d.Hr.)

Marcus din Eremita (după 430 d.Hr.) face referire la Marcu

Polichroniu din Apamea (a activat între 428-431) face referire la Marcu 13:2

Teodoret din Cyrus (episcop și istoric) (423-458 d.Hr.)

Hesychius din Ierusalim (-450 d.Hr.) face referire la toate cele patru evanghelii

Speculum (secolul al V-lea)

Proclus (412-485 d.Hr.) face referire la Marcu 14:5

Mărturii ale ereticilor și cărți apocrife

Constituțiile Apostolice (375-380 d.Hr.)

Ereticul arian Eunomius din Cyzicus (c. 360-c. 394 d.Hr.) face aluzie la Marcu 10:18 (Numai Dumnezeu este bun) Scrisoarea apologetică, cap. 21, p. 61

„Bazarul lui Heracleides” al lui Nestorie (451/452 d.Hr.)

3. Cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei după Marcu pe care le avem arată că există mici variații manuscrisale și o variație majoră, dar zero erori semnificative din punct de vedere teologic. Finalul Evangheliei după Marcu reprezintă cea mai notabilă variație manuscrisală din întregul Noul Testament.

p45 Chester Beatty I (toate cele patru Evanghelii și Faptele Apostolilor) (100-150 d.Hr.) (considerat anterior ca fiind de la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea d.Hr.) (Mc 4:36-5:2; 5:16-26; 5:38-6:3; 2 litere din 6:15; 6:16-25, 36-50; 7:3-15; 7:25-8:1; 8:10-26; 8:34-9:8; 4 litere din 9:9; 9:18-31; 11:27-12:1; 12:5-8, 13-19, 24-28 [147 de versete]) Cartea „Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament” conține o fotografie care prezintă o parte din p45 la p. 146. La p. 150-151 se menționează că această copie era o parafrază liberă, în care autorul încearcă să scoată în evidență ideea fiecărei fraze. În lucrarea „O introducere generală în Biblie”, la p. 389, se menționează că se consideră că sulul original avea aproximativ 220 de foi, dintre care avem 30. Șase dintre aceste foi provin din Evanghelia după Marcu.

Secolul al III-lea – 1968 – Textul Noului Testament

Secolul al III-lea – 1975 – Aland et al. Ediția a treia

Secolul al III-lea – 1998 – Aland et al. A patra ediție revizuită

Sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea – 1999 – Textul complet al celor mai vechi manuscrise ale Noului Testament.

p. 84 Mc 2:2-5, 8-9; 6:30-31, 33-34; 36-37, 39-41, precum și Ioan 5:5; 17:3, 7-8 (sec. al VI-lea)

p. 88 Mc 2:1-26 (sec. al IV-lea)

Vaticanus [B] (325-350 d.Hr.), Sinaiticus [Si] (340-350 d.Hr.) și Alexandrinus [A] (c. 450 d.Hr.) conțin întregul Evanghelie după Marcu.

Codexul de la Washington (sec. IV/V) a păstrat întreaga Evanghelie după Marcu, cu excepția Marcu 15:13-38.

În peștera 7 de la Qumran, Jose O’Callaghan a descoperit un papirus, datat în anul 50 d.Hr., care ar putea fi fragmente din Evanghelia după Marcu. Cu toate acestea, „The Expositor’s Bible Commentary”, volumul 8, p. 608, menționează că acesta „a fost respins în mare măsură de către cercetătorii Noului Testament (cf. EBC 1:420-421, n. 1). Dovezile prezentate de O’Callaghan sunt mult prea fragmentare pentru a fi fiabile.”

Carsten Thiede susține că Marcu 6:52-53 este păstrat în peștera 7 de la Qumran sub forma sulului 7Q5. Acest lucru este însă controversat, majoritatea cercetătorilor biblici conservatori neacceptând această teorie. Deși chiar și criticii săi susțin că 7Q5 ar putea fi de fapt Marcu 6:52-53, fragmentul este atât de greu de citit încât majoritatea cercetătorilor afirmă că nu se poate trage nicio concluzie în niciun sens.

Coptă bohairică [Boh] secolele III/IV

Coptă sahidică [Sah] secolele III/IV

Armenă [Arm] din secolul al V-lea

Georgiană [Geo] din secolul al V-lea

Etiopică [Eth] din cca. 500 d.Hr.

Sirian harclean [Syr H]

Vezi www.BibleQuery.org/Mark Manuscripts.html pentru mai multe informații despre manuscrisele timpurii ale Evangheliei după Marcu.

Î: În Evanghelia după Marcu, ce versete și fragmente de versete au fost citate de scriitorii prenicenieni (înainte de anul 325 d.Hr.)?

R: Înainte de anul 325 d.Hr., scriitorii bisericești au citat aproximativ 77,3% din versetele din Evanghelia după Marcu. Adică 524,38 de versete. Cu alte cuvinte, au fost citate toate cele 678 de versete din Evanghelia după Marcu, cu excepția a 153,62 de versete. Versetele și fracțiunile de versete care nu au fost citate sunt: Marcu 1:4a (8/15 cuvinte); 1:20f (12/19 cuvinte); 1:22f (12/18 cuvinte); 1:27f (21/24 cuvinte); 1:29a (6/17 cuvinte); 1:30-32; 1:34; 1:39a (11/15 cuvinte); 1:40; 2:2f (5/16 cuvinte); 2:13; 2:15; 2:16m (5, nu 7, din 12 cuvinte), 2:17a (8/23 cuvinte); 2:18a (9 din 31 de cuvinte); 2:23 și urm. (10 din 20 de cuvinte); 3:1a (9 din 14 cuvinte); 3:6m (nu 5, ci 5 din 5 cuvinte); 3:13; 3:17-18; 3:19 și urm. (4 din 7 cuvinte); 3:22-23; 3:26a (9/15 cuvinte); 3:27a (6/26 cuvinte); 3:32-35 cuvinte); 4:1m (7 nu 6 9 nu 11 cuvinte); 4:2; 4:3a (2/5 cuvinte); 4:4a (2/3 citat); 4:5a (2/3 citat); 4:12m (1, nu 5, 11 cuvinte); 5:15a (8/26 cuvinte); 5:16a (11/18 cuvinte); 4:21; 4:24a (3/15 cuvinte); 4:30a (2 din 14 cuvinte); 4:34; 5:5f (13 din 19 cuvinte); 5:8; 5:10f (1 din 11 cuvinte); 5:12; 5:13m (nu 3, 10, nu 17 cuvinte); 5:17m (2, nu 4, 3 cuvinte); 5:18-19; 5:21f (5/21 cuvinte); 5:22; 5:24a (4/12 cuvinte); 5:31a (13/16 cuvinte); 5:32; 5:33f (3/20 cuvinte); 5:34a (5/20 cuvinte); 5:35-36; 5:40m (nu 13, 7, nu 6 cuvinte); 5:41m (nu 8, 7, nu 3 cuvinte); 6:1a (3/15 cuvinte); 6:3m (nu 5, 6, nu 16, 4 cuvinte); 6:4a (5 din 25 de cuvinte); 6:7; 6:8a (3 din 21 de cuvinte); 6:10; 6:11a (3 din 23 de cuvinte); 6:14a (5 din 28 de cuvinte); 6:15a (9 din 15 cuvinte); 6:17f (2 din 24 de cuvinte); 6:32; 6:34m (6, nu 11, 5 cuvinte); 6:37-38; 6:41m (8, nu 12, 10 cuvinte); 6:43f (4 din 10 cuvinte); 6:44; 6:46-50; 6:51a (11 din 18 cuvinte); 6:53; 7:6a (14 din 29 cuvinte); 7:10a (2 din 19 cuvinte); 7:17f (10 din 15 cuvinte); 7:25f (6 din 19 cuvinte); 7:26m (8, nu 4 din 9 cuvinte); 7:27a (17/21 cuvinte); 7:28a (5/18 cuvinte); 7:29a (8/15 cuvinte); 7:34m (nu 9, ci 3, nu 1 cuvinte); 8:1; 8:5a (3/10 cuvinte); 8:7-10; 8:11a (8/17 cuvinte); 8:31a (5/30 cuvinte); 8:32m (nu 4, 5, nu 4 cuvinte); 9:2a (7/28 cuvinte); 9:5m (7, nu 6, 15 cuvinte); 9:7a (8/20 cuvinte); 9:9; 9:14a (5/15 cuvinte); 9:15a (3/12 cuvinte); 9:16-17; 9:18f (11/26 cuvinte); 9:19; 9:22a (17/22 cuvinte); 9:27f (2/11 cuvinte); 9:29a (3 din 14 cuvinte); 9:31 și următoarele (17 din 26 cuvinte); 9:32; 9:34 și următoarele (9 din 12 cuvinte); 9:35a (8 din 19 cuvinte); 9:38; 9:40-43; 9:45-46; 10:3a (2/8 cuvinte); 10:5 și urm. (9/14 cuvinte); 10:14a (4/22 cuvinte); 10:29 și urm. (6/29 cuvinte); 10:33a (10/25 cuvinte); 10:45m (5 nu 5, 1 nu 7 cuvinte); 10:46a (4 din 26 de cuvinte); 10:52; 11:7 și urm. (4 din 18 cuvinte); 11:8a (9 din 16 cuvinte); 11:17-18; 11:23 și urm. (15 din 31 de cuvinte); 12:1a (6 din 24 de cuvinte); 12:12f (4/20 cuvinte); 12:13f (4/14 cuvinte); 12:14a (5/39 cuvinte); 12:18m (nu 3, 7, nu 4 cuvinte); 12:23m (nu 3, 2, nu 4, 7 cuvinte); 12:25a (5/16 cuvinte); 12:26a (6/33 cuvinte); 12:35a (12/16 cuvinte); 12:36a (8/27 cuvinte); 13:1f (13/19 cuvinte); 13:4f (9/14 cuvinte); 13:9a (12/23 cuvinte); 13:10f (2/5 cuvinte); 13:11as (1/6 citat); 13:12; 13:13f (7/16 cuvinte); 13:18; 13:27m (nu 15 2, ci 3 cuvinte); 14:5 și urm. (3/16 cuvinte); 14:8a (9/16 cuvinte); 14:10; 14:11m (nu 5, 1, nu 3, 6 cuvinte); 14:12 și urm. (27/36 cuvinte); 14:13a (9/22 cuvinte); 14:14a (1/24 cuvinte); 14:17; 14:18a (8/21 cuvinte); 14:25-26; 14:27m (5, nu 5 7 cuvinte) 14:28-29; 14:30a (13/21 cuvinte); 14:32-34; 14:39f (5/9 cuvinte); 14:44a (8/18 cuvinte); 14:45-50; 14:53f (16/20 cuvinte); 14:54-57; 14:61f (16/23 cuvinte); 14:63 (7/12 cuvinte); 14:65m (5, nu 12; 3, nu 3 cuvinte); 14:66-67; 14:68f (9/20 cuvinte); 14:69f (5/15 cuvinte); 14:70a (13/21 cuvinte); 14:72a (8 din 18 cuvinte); 15:1a (12 din 23 cuvinte); 15:2f (7 din 18 cuvinte); 15:4m (nu 6, 4 nu 4 cuvinte); 15:6-7; 15:9a (6/13 cuvinte); 15:10-12; 15:14f (6/15 cuvinte); 15:15a (6/20 cuvinte); 15:18a (4/8 cuvinte); 15:19; 15:20a (14/20 cuvinte); 15:21m (9, nu 5, 5 cuvinte); 15:22; 15:24-27; 15:29a (4/21 cuvinte); 15:33; 15:34m (nu 11, 2, nu 13 cuvinte); 15:36f (8/19 cuvinte); 15:37-39; 15:40a (7/24 cuvinte); 15:41a (11/19 cuvinte); 15:43a (16/27 cuvinte); 15:45m (nu 2, 3, nu 5 cuvinte); 15:46f (18/26 cuvinte); 15:47f (3/12 cuvinte); 16:1a (16/20 cuvinte); 16:5a (3/16 cuvinte); 16:6a (4/22 cuvinte); 16:10a (3/10 cuvinte); 16:12m (nu 6 1 nu 5 2 cuvinte); 16:13a (5/8 cuvinte); 16:14a (1/21 cuvinte); 16:15a (13/24 cuvinte)

Fiecare verset sau fracțiune de verset care nu este menționată aici a fost citată. Pentru mai multe informații, consultați www.bibleQuery.org/Bible/BibleCanon/EarlyChristianNTQuotes.xls.